„Destinul nostru este să ne fie frică” filozofa tot mai golit de identitate domnul Goliadkin, un personaj middle class al lui Dostoievski strivit încetul cu încetul de mici dar perseverente eșecuri ce-i depășeau puterea de înțelegere. Da, era depășit de capriciile vieții din jur, dar nu după reguli de circulație, trecând pe lângă el fără să-l atingă, ci brutal, rostogolindu-i-se de-a dreptul pe deasupra, făcându-l țandări cu metodă. Căci, se vede că îl mai urmărea și un blestem: devenea, cu fiecare lovitură a sorții, tot mai casant.
Privind la politica românească a acestor grăbite vremuri cu care suntem contemporani, îmi vine să-l parafrazez pe domnul Goliadkin spunând: „destinul nostru este să cădem din lac în puț”.
După Adrian Năstase, Traian Băsescu. După Daniel Morar, Laura Kovesi. După Mark Gitenstein, Hans Klemm. După Guvernul Ponta, Guvernul Cioloș. După Robert Cazanciuc, Raluca Prună.
Ce să fie asta? Blestem? Simplu ghinion? O serie neagră a unui popor cu mână proastă?
Sau o substituire?
Noi, ca voință (bună, rea) a națiunii, votanții ce dau iluzia unor majorități decidente în jocul de-a democrația, ne mai reprezentăm, oare, pe noi? Sau cineva, cumva, ridică dimprejurul „majorităților autentice”, un zid invizibil de izolare, de scoatere din joc, de blocare a accesului acestora la marea decizie, construindu-le în paralel un dublu cu care să le înlocuiască?
Totul în România, de câțiva ani încoace, sfidează voința majorității. Și culmea, nu oricum, ci clamând respectarea democrației.
La alegerile din 2009 Băsescu ne-a „ciuruit” cu STS-ul și cu arme interzise, gen Baconschi la Paris.
La referendumul din 2012 am fost puși, 7.5 milioane de proști, sub foc încrucișat: întâi erata Curții Constituționale, apoi minciunile de gangster în misiune ale lui Philip Gordon și elucubrațiile de la tribuna Consiliul Europei ale Monicăi Macovei.
La alegerile din 2015 diaspora își înzecește „subit” apetitul de a ieși la vot și de aici o imensă diversiune și un scandal ce, din nou, răstoarnă prin metode cel puțin discutabile voința populară.
Pierderea identității naționale, precum o sângerare abundentă, sleiește România într-un ritm galopant. Se estimează că în 30 de ani vor mai rămâne doar cca. 16 milioane de români pe planetă, pentru ca în anul 2100, conform unui Raport al ONU, să ne împuținăm la 10 milioane.
La ce ne va mai trebui atunci o țară atât de mare?
Cei care, în acești ani, pervertesc esența românismului, fiți siguri că mizează pe răspunsul subințeles al întrebării anterioare.
În vreme ce elitele altor țări, cu patriotism și vizionarism încearcă să-și conserve fibra națională, patrimoniul de limbă, cultură și istorie, particularitățile genetice, pe „capii” noștri parcă i-a pălit insolația. Ori de câte ori vine vorba de lucruri majore de făcut pentru țară, care ar putea influența in bine destinul pe termen mediu și lung al românilor, îi apucă, brusc, moleșeala. Revizuirea Constituției, revizuirea codurilor, regionalizarea, protejarea resurselor strategice, încurajarea industriei și a mediului de afaceri românesc sunt mereu lăsate în grija celor care vor veni. Prezentul, fiind atât de scurt, se dedică proiectelor individuale.
Am făcut din lupta anticorupție un fel de safari de rezervație. Un fel de „vânătoarea de la Balc” a lui Ion Țiriac, extinsă la întreaga țară.
Vreți să vedeți cea mai mare densitate de corupți pe metru pătrat? Priviți spre România.
Vreți să vă delectati cu trofee excepționale, cu elita politică a unei țări expusa umilitor în cătușe și batjocorită cu stenograme selectate și prelucrate pentru a deveni maxim compromițătoare? Priviți spre România.
Sau poate sunteți amatori de genocide comise în direct, cu sânge rece, nu de Statul Islamic ci de un stat „de drept”? Tot România vi le oferă! 77 de medici specialiști oncologi, de care depinde nemijlocit viața a sute de mii de români bolnavi de cancer, au fost puși sub urmărire penală de DNA pentru că au acceptat invitația și sponsorizarea (cât se poate de normale în alte tări) făcute de o firmă de medicamente pentru a participa la un Congres asiatic de cancer de sân. Ce dacă, de-acum încolo, sub stresul acestei inculpări, le va tremura mâna la operații sau vor greși diagnostice și tratamente? Trebuie să răspundă în fața legii! Justiția e oarbă!
Atât de oarbă încât pe Traian Băsescu, autorul a nenumărate matrapazlâcuri urât mirositoare, nu numai că nu-l vede dar nici măcar nu-l adulmecă!
Nu știu multe țări cu o voluptate atât de dezgustătoare de a se autobatjocori, ca România. De fapt, nici nu mai știu alta. Suntem unici!
Nu la corupție. Cel puțin, la capitolul ăsta, ne bucurăm de o companie selectă. Italia cu mafiile ei regionale, SUA cu bancherii ei fără scrupule, inventatorii penali ai ipotecărilor securitizate care au declanșat marea criză economică mondială din 2008, Germania cu escrocheria Wolkswagen, SUA și Germania în calitate de coautori și complici la fraudele mult popularizare din dosarele Microsoft și EADS…
Nimeni, dar nimeni în afară de România nu mai practică o automutilare urmată de un exhibiționism atât de stridente. Parcă ne-am fi inspirat de la cerșetorii romi care-și schilodesc copiii pentru a-i expune apoi în locuri aglomerate ca monștri ce merită și ei un bănuț.
Alunecăm pe o pantă a autodistrugerii. Am luat-o pe un drum străjuit de doi versanti stancosi (NATO și UE) ce nu ne permit să privim nici spre stânga nici spre dreapta iar drumul, cu sens unic, se termină într-o prăpastie de identitate. Iar noi nu avem frâne (voință politică de autoconservare), nu avem conducători și nici mecanici pricepuți, nu avem alianțe de rezervă și nici planuri B de supraviețuire ca națiune.
Riscăm să pierim ca țară pe harta lumii nu în urma unui război ori a unui cataclism ci, pur și simplu, prin golirea de popor a teritoriului ce azi, încă, se numește România. Jumătate emigrează, cealaltă jumătate moare, într-o evacuare ce pentru alții va însemna împlinirea unui vis îndelung nutrit.
Unde o fi acel „factor intern” în care Aurel Rogojan își pune speranța că va salva, în cele din urmă, România? Și pentru că l-am amintit din nou pe Aurel Rogojan, voi încheia acest articol cu vorbele sale:
„O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale. Nimeni nu se unește intr-o sfântă hăituială împotriva cozilor de topor. Nici Preafericitul patriarh, nici laicul președinte, nici șefii celor șapte poliții secrete. Dacă vorbești de dragoste de neam și credință datorată patriei, ești un retard comunist. Toți membrii elitei care reprezintă puterile laice și religioase mimează interesul național, dar nici unul nu a dovedit că ar cunoaște acest interes, adică acela de a fi liberi și prosperi, într-o țară nimănui închinată, cu drepturi depline, de popor suveran”.
Autor: Contele de saint Germain
Adauga comentariu