Despre sclavie

Sclavia este de multe feluri – deşi este o condiţie universală – iar suferinţa are nenumărate forme, a căror descriere cu ajutorul acestei imagini sau a acestei metafore nu e necesară. Dacă medităm asupra modalităţilor de eliberare, atunci prima sarcină e să identificăm simptomele sclaviei. Am putea să credem că aceste simptome sunt evidente. Dar nu. Asumpţia culturii dominante e aceea că oamenii sunt cu adevărat liberi, iar sclavia este patologică: câteodată se bazează pe liber consimţământ. Există situaţii în care – aparent – oamenii se supun voluntar altora sau autorităţilor impersonale. Devin membrii unor secte cu ierarhii rigide sau intră în organizaţii militare, întreţin relaţii sexuale masochiste, devin parte a unei relaţii maestru-discipol, se angajează în prietenii inegale. Uneori se naşte impresia că pentru unii s-a transformat într-o profundă nevoie interioară. Alteori acordul tacit asociat sclaviei (sau plăcerea perversă intrinsecă) este descris drept o trăsătură culturală, ca şi cum revendicarea libertăţii şi bucuria libertăţii nu ar fi universale. (Un stereotip răspândit în Europa de Est e acela că oamenii s-ar fi obişnuit cu subordonarea, cu supunerea faţă de autoritate în regimul anterior şi îşi doresc asta şi acum, când aparent „nu ar mai fi nevoie”.) Sclavia în forma ei antică a constituit timp de mii de ani destinul comun al majorităţii umanităţii. Şi în Europa cei aflaţi în poziţii inferioare erau bătuţi până în secolul 20: zilierii, argaţii, servitorii. Sergentul bătea soldatul, învăţătorul elevul, soţul soţia, tatăl copilul, poliţistul suspectul. Mii de ani umanitatea a îngenuncheat în faţa superiorilor ei, în faţa zeilor săi, a sărutat mâna care o apăsa. Suspinând, gemând, plângând, umanitatea a cerut cu umilinţă iertare stăpânilor săi chiar atunci când nu încălcase nici un fel de reguli.

Torturarea prizonierilor este şi azi o practică răspândită în rândul tuturor regimurilor cunoscute. În antichitate acest lucru era prezentat victorios şi festiv: în Roma căpeteniile „barbare” învinse erau plimbate în lanţuri, bătaia se termina cu moartea, soţiile duşmanilor învinşi erau împărţite între soldaţi. Cel învins devenea sclav, era liber să îngenuncheze în faţa noului său stăpân. Erau mutilaţi, erau stigmatizaţi. Despre creştinism, care pentru prima dată a condamnat aceste practici neechivoc, se mai spune şi azi – pe urmele lui Nietzsche – că este o „morală a sclavilor”, deoarece a postulat egalitatea oamenilor şi a îndrăznit să declare „iubeşte-ţi duşmanul.” Chiar şi azi, două mii de ani mai târziu, aceasta rămâne una din declaraţiile cele mai revoluţionare. Pentru a-i înţelege consecinţele morale şi azi avem nevoie de o mare putere de imaginaţie.

Supuşii până nu atât de demult trebuiau să cedeze cea mai mare parte a bunurilor produse de către ei stăpânului, lucrau pentru acesta gratis, trebuiau să fie mereu la dispoziţia sa, în cazul unor activităţi economice întâmplătoare (ţinutul unei cârciume, tăiatul porcului) trebuiau să îi plătească lui, la ei erau adăpostite trupele, chiar şi pentru luni de zile gratis, doar ei plăteau impozite, trebuiau să îndeplinească serviciu militar îndelungat, nu aveau drept de vot şi, în special, nici simpla strămutare fizică nu le era permisă. Politic stăpânul îi reprezenta, iar juridic îi domina. Oamenii stăpânului îi abuzau frecvent. Soţiile şi fiicele lor trebuiau să satisfacă nevoile sexuale ale mai-marilor, fără să scâncească. Dacă era nevoie, bunurile sărăcăcioase le erau confiscate dincolo de orice, peste recoltele lor treceau în tropot vânătorii călare, în timp ce, ca gonaci, aceştia trebuiau să stârnească vânatul. Plângerile erau întâmpinate cu palma sau biciul. Aşa trăiau strămoşii noştri, acestea sunt acele tradiţii milenare nobile pe care conservatorii le rememorează cu emoţie. Publicistica istorică maghiară (cea oficială) mai deplângea până şi în anii 30 eliberarea iobagilor. Acela a fost începutul declinului – scriau colegii dezbinaţi. Înainte de capitalism supuşii plăteau stăpânului. În capitalism proprietarul mijloacelor de producţie plăteşte proletarul. Pentru a produce şi a supravieţui, separat fiind de mijloacele de producţie, proletarul trebuie să-şi vândă forţa de muncă. Iobagul nu-şi vindea forţa de muncă şi timpul, aceasta era oricum proprietatea stăpânului. Proletarul nu este supusul, sclavul personal al capitalistului, relaţia lor este mediată de bani. Această relaţie nu e personală. În plus este reglementată: respectarea obligaţiilor prevăzute prin contractul de muncă poate fi impusă prin lege. Aceste obligaţii sunt rezultatul negocierilor: şansele proletarului în negocieri sunt mai slabe decât cele ale capitalistului, dar proletarul are şanse dacă se organizează, dacă intră în grevă. Starea de subordonare (impersonală) a proletarului o decid principalele două instrumente ale societăţii burgheze – banii şi legea. Proletarul ca cetăţean şi consumator egal pe piaţa de consum ÎN TIMPUL SĂU LIBER nu este subordonat, nu e sclav. Este subordonat în mod egal – înţelegerea nuanţată şi complexă a acestui fapt este unul din principalele merite ale lui Marx –, dar aici şi impulsul egalităţii este real şi relevant. Însă şi această societate este ierarhică, iar natura ierarhiei (a rangurilor inegale) este, se pare, aceea de a se extinde, de a acapara totul. Muncitorul nu este defel liber la locul de muncă. În mod evident, interesele pieţei capitaliste decid cât şi cum să producă, cât timp lucrează, natura muncii sale este dictată de cea mai „avansată” tehnologie achiziţionabilă. Intensitatea, ritmul muncii sunt accelerate constant. Acest lucru este monitorizat de personal specializat. Îndrumările tehnice, parametrii trebuie respectaţi cu stricteţe. Disciplina muncii este din ce în ce mai constrângătoare (în ciuda a ceea se zvoneşte, rolul liniei de producţie abia dacă a scăzut).

Timpul liber ca articol de consum

În timpul liber – scriam mai sus – muncitorul este liber şi egal. Dar acest lucru se schimbă. Consumul este considerabil direcţionat, în noile zone rezidenţiale planificate (de vreo 70 de ani, să zicem) cei mai mulţi sunt constrânşi la folosirea automobilului şi o dată cu acesta la un stil de viaţă conex – acest fenomen este intensificat de extinderea în afara oraşelor a centrelor comerciale. Timpul liber este umplut de către televiziune şi de către entertainmentul digital interactiv, care aparent este gratuit, dar datorită publicităţii este integrat pieţei de consum din ce în ce mai uniforme. În modelul de muncă precarizat, angajaţii cu jumătate de normă în aşteptarea sarcinilor sunt „mereu conectaţi” prin intermediul reţelelor mobile (întotdeauna „on”, niciodată „off”), timpul de lucru şi timpul liber se contopesc. Timpul liber ca articol de consum ne „ţine în priză” pe toţi. Pe tramvai, autobuz, tren, toată lumea are căştile în urechi, răsună muzica, hiturile răsună din fiecare maşină, în fiecare loc de distracţie, în orice spaţiu public. Până şi în sălile de aşteptare de la medic ecranele sunt peste tot, ruleaza reclamele, răsună muzica comercială din faţa căreia nu există scăpare.

Informaţiile politice ce privesc cetăţenii sunt aparent accesibile, dar spaţiul problematicilor şi al dezbaterilor raţionale se restrânge în mod vizibil din ce în ce mai mult, mizerabilele ziare de scandal şi radiourile comerciale, lipsa de noimă şi platitudinile, prostiile repetitive ale televiziunii acoperă totul, răspândind prin cultul superficial şi grotesc al succesului etica competiţiei. Astfel umplu timpul liber cu simularea condiţiilor pieţei, acel timp care se presupune că ar trebui să fie liber de competiţie, de muncă, de teroarea moale a marilor forţe impersonale. Cei ce au căzut deja în afara dihotomiei timp de muncă / timp liber nu au ieşit şi din sfera reglementării – şi dacă totuşi au ieşit, atunci vai de ei. Cei fără loc de muncă sunt constrânşi din ce în ce mai mult să participe în programe de reconversie şi servicii comunitare lipsite de sens şi de perspective, care servesc ordinii şi liniştii publice şi nu reinserţiei lor pe piaţa de muncă. Cei care nu sunt capabili de acestea sunt prinşi în cădere în plasă: de către legea penală, sistemul penitenciar, instituţiile psihiatrice, spitale, clinici de dezintoxicare, serviciul de imigrări, „serviciul social”, „protecţia copilului,” care solicită în schimb conformism deplin şi supunere absolută. Cel care cade şi de aici moare de foame, dacă nu ucide sau jefuieşte. Dar desigur nici aşa nu trăieşte mult. Cei care nu au intrat în câmpul muncii (sau cei care nu şi-au început încă viaţa precară de şomer) se înghesuie în număr tot mai mare în instituţii. Sistemul care constrânge mamele tinere (şi taţii!) să aibă un loc de muncă împinge copiii în creşe (grădiniţe etc.) la vârste din ce în ce mai fragede, iar o dată cu destrămarea generalizată a învăţământului superior aceştia petrec din ce în ce mai mult timp în instituţii de învăţământ din ce în ce mai lipsite de rost şi mai antiintelectuale – în Occident, în sute de mii de cazuri această perioadă se prelungeşte până la 30 de ani.

Ideologia dominantă este din ce în ce mai agresivă. Conceptele în jurul cărora se constituie sunt juridic OBLIGAŢIA, economic MUNCA, politic NAŢIUNEA. Pură concepţie a ordinii, un plan de reglementare. Fiecare serveşte suprimării opoziţiei individuale şi colective. Ordinii, această sfântă trinitate conceptuală nu îi serveşte ca alinare. Surogatul consolării oferit prin mijloacele de comunicare în masă – mitul pueril al „succesului de piaţă” al celor care nu deţin capital (cf. concursuri de cultură generală, jocuri de noroc, competiţii de talent, iar în primul rând sportul profesionist) nu este suficient de puternic.

Esenţa puterii

Ideologia duală a regimurilor „premoderne”, pre-capitaliste – pe de-o parte cea a sistemului, adică a sistemului de castă, pe de altă parte cea a evangheliei opusă în mod direct acesteia – era mult mai adecvată acestui scop. Biserica cu propria ei organizare monarhică, cu catedralele ei ogivale impunând simbolismul puterii – era totodată ambivalentă: umilinţa predicată prin intermediul ei (sărăcie, castitate, supunere) intra în conflict cu elitele ecleziastice, oferea portiţe ocolitoare revoltei. În regimul actual, rolul constrângerii fizice directe şi al dependenţei personale este mai restrâns, dar puterea este mult mai cuprinzătoare prin caracterul ei impersonal (capitalul e abstract: puterea politică a burgheziei este mediată, iar dealtfel este redusă: abstracţia capitalului este cea care guvernează, nu burghezia). Simptomele sclaviei sunt afirmate de către media şi de către aparatele ideologice asociate statului, însă esenţa puterii este ascunsă şi abstractă, nu este perceptibilă fără examinare ştiinţifică. Cu toţii simţim că nu suntem – în cazul fericit – nu suntem complet liberi, dar puterea (stăpânul) este incomprehensibilă. Revolta efectivă – în cazul în care e posibilă – ar fi neobişnuit de dificilă. Instrumentele revoltei au fost îndepărtate cu blândeţe din mâinile supuşilor.

Traducere de NATALIA BUIER

Text preluat din revista Cultura