C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Despre finanţare europeană sau redistribuţie la nivel înalt

Poll: Problema disparităţilor economice este fundamentală, însă nu contrabalansează efectele negative ale redistribuţiei. Soluţia stă în mecanismele pieţei libere. O dată cu integrarea în Uniunea Europeană, România a beneficiat de fonduri structurale menite să încurajeze creşterea economică şi să reducă discrepanţele existente faţă de celelalte state membre. Numeroase proiecte cu finanţare nerambursabilă au fost implementate de-a lungul timpului, însă progresul mult-aşteptat întârzie să apară iar România se zbate în continuare. De ce? Fondurile structurale sunt un instrument al politicii de coeziune a Uniunii Europene, politică ce oferă un cadru formal pentru finanţarea unei game largi de proiecte şi investiţii. Altfel spus, aceasta se ocupă cu redistribuţia la nivel european – de la statele membre dezvoltate (în calitate de contribuabili) la cele mai puţin dezvoltate (beneficiari). De ce nu funcţionează acest sistem? Din acelaşi motiv pentru care politicile redistributive nu funcţionează la nivelul fiecărui stat. Vorbim în primul rând despre un caz cronic de paternalism european – oficialii Uniunii Europene stabilesc direcţiile prioritare ale programelor operaţionale având în vedere obiectivele general urmărite. Fondurile sunt alocate fără a lua în considerare avantajele competitive ale unui stat sau nevoile sale specifice, ceea ce conduce în mod direct la direcţionarea acestora pentru susţinerea sectoarelor economice ineficiente şi neproductive.

În plus, fondurile structurale au la bază argumentul industriilor infantile – susţinerea financiară este adresată acelor industrii la început de drum, iar ajutorul financiar este destinat consolidării acestora. Problema principală este că industriile susţinute riscă să nu crească niciodată mari, să rămână în stadiul de infant pentru a continua să primească suport.

În cazul proiectelor europene, identificarea grupurilor ţintă este de multe ori realizată în manieră ineficientă, încurajând oamenii să activeze în sectoare în care productivitatea lor este redusă. În plus, aceştia sunt condiţionaţi inadecvat, fiind încurajaţi să producă mai mult decât ar fi eficient, necorelat cu cererea existentă pe piaţă.

Experienţa a demonstrat faptul că proiectele europene sunt nesustenabile – o dată oprite transferurile, situaţia revine la status quo, iar rezultatele sunt de scurtă durată şi nu au continuitate. În cazul în care aceste proiecte ar fi fost necesare cu adevărat, ele ar fi fost iniţiate pe o piaţă liberă. Pe acest tip de piaţă, antreprenorii ar fi întâlnit constrângeri pentru a răspunde nevoilor existente, având astfel stimulentele necesare pentru a menţine nivelul de calitate al proiectului şi a urmări continuitatea acestuia.

Politica europeană de coeziune a pornit de la premisa eronată că problema disparităţilor economice este fundamentală şi contrabalansează efectele negative ale unui proces redistributiv. Este evident astăzi faptul că paternalismul european nu este o soluţie pentru reducerea discrepanţelor existente între statele membre. Soluţia este oferită de mecanismele pieţei libere: încurajarea iniţiativelor antreprenoriale prin relaxarea fiscalităţii, alături de susţinerea antreprenoriatului social vor conduce la nivelarea disparităţilor şi la creşterea competitivă a economiilor, obiectiv final corect, urmărit însă prin metode profund deficitare.

Autor: Irina Nicoleta Scarlat

Acest articol a fost publicat iniţial în revista Forbes la data de 22.08.2012

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss