Despre distributism, socialismul marxist și capitalism

Distributism versus socialism

K. Chesterton spunea că „nu trebuie să lăsăm ca o ceartă să împiedice o controversă interesantă”. El se conducea după această deviză pe când purta cu fratele său, Cecil, discuții aprinse dar antrenante, încă din vremea când erau copii. În vremurile noastre, o dispută care pornește de la idei rivale degenereaza mult prea ușor în ceartă.

Am observat recent acest fapt când a avut loc o discuție despre distributism în cadrul unui grup de tradiționaliști catolici. Discuția a devenit din ce în ce mai încinsă când cei care susțineau ideile lui Chesterton și Belloc au fost discreditați în favoarea capitalismului. Etichetele se succedau cu  repeziciune: distributismul era denunțat ca „utopic” și i se aplicau alte calificative de acest gen, însă pe una dintre ele nu am putut s-o înghit: unul dintre detractori a afirmat că distributismul este „marxism cu rozariu”. O denaturare crasa pe care, din nefericire, o comit constant cei care apără capitalismul ca pe un sistem opus socialismului și consideră că tot ceea ce nu este capitalism pur duhnește a marxism.

Chesterton a spus că lucrul cel mai grav în cazul capitalismului este că a realizat tot ceea ce socialismul şi-a propus să înfăptuiască: „Este firesc să te întrebi, cuprins de îngrijorare: «Unde va duce aplicarea sistemului bolşevic?». Dar este deopotrivă îndreptăţit să te întrebi: «Unde vom ajunge chiar fără bolşevism?». Răspunsul evident este: la monopol. Nu poate fi vorba în niciun caz de întreprindere privată.

Din acest motiv, distributiștii se opun socialismului marxist la fel de mult cum se opun capitalismului și fascismului. Dar, de dragul argumentării și nu al ciondănelii, îngăduiți-mi să explic diferența dintre marxism și distributism.

Socialismul marxist pledează pentru centralizarea în mâinile Guvernului a mijloacelor de producție și distribuire, precum și a tuturor deciziilor referitoare la sferele politică și socială. El se opune tocmai  ideii de proprietate privată. Manifestul comunist al lui Marx conține fraza „De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”. Cine decide care oameni au capacitatea de a face ceea ce se cere și ce anume trebuie făcut? Cine decide care sunt oamenii cu nevoi și care anume sunt aceste nevoi? Guvernul.

Marxismul și majoritatea filozofiilor socialiste concentrează puterea în mâinile guvernului central. Așa cum observă Chesterton, tendința spre monopol este favorizată, însă toate avantajele revin marelui guvern, nu marilor companii [„big business”]. Omul obișnuit este un individ oarecare dintr-o masă, o unitate de producție care poate fi înlocuită dacă manifestă atitudini „contrarevoluționare” sau „deviaționiste”.

Asemeni capitalismului și fascismului, socialismul este materialist în esență, bazându-se pe concepția că lucrurile din această lume au o importanță supremă, că nu există nimic dincolo de aceasta lume. Religia este considerată un dușman al sistemului, care anihilează simțul responsabilității, fiind un „opiu pentru popor”. Socialismul încearcă să direcționeze înclinația spre religie a oamenilor către substitutele reprezentate de Guvern, Conducător, Partid, Stat sau Umanitatea însăși.

Distributismul operează în sens opus. Acest model prețuiește libertatea umană și susține  descentralizarea puterii politice, aceasta fiind transferată la nivel local. (Subsidiaritatea constituie unul dintre principiile fundamentale ale distributismului). Pentru distributiști, proprietatea privată – în special proprietatea privată productivă – constituie un lucru de bază. Ea trebuie larg distribuită, astfel încât să beneficieze de ea cât mai mulți oameni. Aceasta înseamnă practic spargerea marilor conglomerate care ne controlează economia conducând-o la ruină, precum și diminuarea puterii și a dimensiunilor Guvernului, puterea fiind exercitată de jos în sus.

Pe lângă aceasta, distributiștii știu că materialismul nu poate înlocui iubirea și lumina care ne vin de la Atotputernicul Dumnezeu, nu poate fi un substitut al legilor Sale divine. Așa cum observa C. S. Lewis – scriitor influențat profund de opera lui Chesterton – „Când îți va spune cineva că nu crede în existența Binelui și a Răului, același om se va dezice, un moment mai încolo, de ceea ce a afirmat.”

În vremurile noastre în care au loc constant preluări și fuziuni de mari companii, iar expansiunea puterii guvernului intervenționist și pierderea libertății în numele „luptei împotriva terorismului” sunt caracteristice, este vital să arătăm oamenilor ce este distributismul. La fel de vital este să le dovedim că distributismul este opusul oricărei forme de marxism. A califica distributismul drept „marxism cu rozariu” este la fel de stupid cu a crede că există „apă uscată” și „zăpadă fierbinte”.

Așadar, cu ce să începem? Iată un îndemn pe care ni-l oferă Chesterton în The Outline of Sanity:

„Faceți ceva, oricât de puțin, care să împiedice îndeplinirea planurilor capitaliste. Orice acțiune care să întârzie măcar finalizarea lor. Salvați un magazin din o sută. Salvați o mică fermă din o sută de ferme. Păstrați deschisă o ușă din o sută; atât timp cât o ușă este deschisă, nu suntem în închisoare.”

Pentru a împiedica o viitoare tiranie instaurată de către guvernul supradimensionat, angajați-vă în politica locală, sectorul cel mai deschis către schimbare. Dacă puteți, candidați la un post local și asociați-vă cu oameni care vă împărtășesc ideile și care lucrează la realizarea acelorași țeluri. Poate vi se va parea ca faceti prea putin, dar ar trebui să ne dea curaj ceea ce spune Chesterton despre pașii mici:

„Numeroase exemple din istoria omenirii ne arată că tendințele pot fi combătute și că un singur act de împotrivire poate marca punctul de cotitură. Istoria autentică este constituită din astfel de acte care au schimbat cursul lucrurilor.”

Sursa: Gilbertmagazine.com

Distributism versus capitalism

Cei mai mulți critici consideră distributismul o formă de socialism. Ei atrag atenția asupra faptului că atât Chesterton, cât si Belloc au fost la început socialiști și că, prin urmare, ideile susținute de ei conduc la instaurarea unei astfel de orânduiri. Chesterton și Belloc s-au disociat clar de socialism, pe care l-au atacat fățiș. Totuși, niciodată nu au încetat să critice capitalismul. Astfel că, în mințile anumitor apologeți ai capitalismului, distributismul este încă sinomim cu socialismul.

De ce persistă oamenii în a înţelege greşit ceea ce noi susţinem şi respingem? De ce cred ei că ne opunem «economiei de piață»? Am fost indoctrinaţi să credem că «economia de piață» şi «economia capitalistă» sunt unul şi acelaşi lucru.

Dar ele nu reprezintă defel aceeaşi realitate.

Economia de piață există de când a luat naștere civilizația. Cumpărarea și vinderea de bunuri, comerțul între țări, trocul, competiția între rivali sunt o parte esențială a vieții societății. Din timpurile anticului Babilon până în vremurile noastre avansate tehnologic, „fluxul și refluxul” pe care le-au cunoscut producția și comerțul s-au succedat precum anotimpurile. După venirea lui Hristos și după răspândirea creștinismului în societatea europeană, legile și existența comerțului au devenit treptat mai umane, iar dorința necumpătată de putere a fost în general ținută în frâu.

În Evul Mediu Mijlociu, în Europa occidentală și centrală – după cum notează Belloc în cunoscuta sa carte, Statul servil –, breslele gestionau piețele și sectorul mesteșugurilor, în timp ce regele veghea asupra situației financiare și legale. Calitatea bunurilor și a serviciilor era asigurată, competiția avea condiții favorabile pentru a înflori, însă respectând anumite limite. Şi toate erau menţinute sub autoritatea Bisericii, care veghea la apărarea drepturilor date de Dumnezeu oamenilor şi a valorilor spirituale atât în interiorul statului, cât şi la nivelul pieţei.

Însă în perioada dintre Renaşterea târzie şi începutul Reformei protestante, lucrurile au început să ia o turnură negativă. Autoritatea bisericii a slăbit din cauza extinderii corupţiei şi a ereziilor, iar sistemul legal protestant iniţiat de John Calvin i-a împuternicit pe regii Europei de nord să confişte bunurile care aparţineau Bisericii, ceea ce a condus la îmbogăţirea celor puţini care deţineau puterea. Cămătăria, care nu mai era condamnată ca un păcat, devenise legală, iar interdicţiile înţelepte împotriva acestei practici, interdicţii care înainte protejaseră clasele de jos, au fost înlăturate fără niciun scrupul. Bancherii şi comercianţii bogaţi au profitat de vremurile tulburi pentru a crea o situaţie grea muncitorilor,  fermierilor şi meşteşugarilor.

Pe măsură ce au trecut secolele, vechile restricţii asupra pieţei şi finanţelor au dispărut. Odată cu începutul Revoluţiei industriale, oamenii săraci şi fermierii au fost forţaţi să muncească până la extenuare în fabrici. Astfel de abuzuri au alcătuit subiectul romanelor lui Charles Dickens, bazate pe fapte precise, întrucât el însuşi a fost nevoit în copilărie să muncească într-o astfel de fabrică. El a evocat în mod elocvent şi tulburător acei ani întunecaţi de sărăcie şi umilinţe.

Capitalismul a avut susţinătorii lui, care s-au străduit să îl explice, cel mai important fiind Adam Smith cu al sau magnum opus „Bogația națiunilor”. El predică despre „mana invizibilă” care dirijează economia în direcţia cea bună şi despre „egoismul luminat” [„enlightened self-interest”], care va menţine în frâu orice forţe haotice dezlănţuite de acest sistem. Chesterton a văzut lucrurile diferit:

„Bizara teză susţinută de (Jeremy) Bentham, Adam Smith şi alţi discipoli de-ai lor a acreditat ideea că  unele dintre cele mai rele pasiuni ale omului se vor dovedi până la urmă cele mai benefice. Ea a condus la absurda concepţie că egoismul ar opera, în final, într-un sens altruist.”

Socialismul s-a instaurat că o reacţie la astfel de abuzuri şi nedreptăţi. Dar, întrucât acest sistem, asemeni capitalismului, susţinea centralizarea economiei şi a puterii politice, „remediul” pe care l-a propus bolii a creat o situaţie mai rea decât boală însăşi. Şi, din moment ce pornea, că şi capitalismul, de la o bază materialistă, socialismul considera sfera religioasă şi spirituală un drog dăunător maselor, un „opiu pentru popor”, după cum a spus Karl Marx. Niciunul dintre cele două sisteme nu preţuieşte omul obişnuit, omul care deţine proprietatea asupra mijloacelor de câştigare a existenţei şi care nu depinde de salariul oferit fie de marele guvern [„big government”], fie de corporaţii [„big business”].

După cum spune şi Chesterton:

„Societatea noastră este atât de nefiresc alcătuită încât un om normal nici nu se poate gândi la fireasca activitate de a avea grijă de proprietatea sa. Când alege o meserie, alege una dintre miile de meserii care presupun a se îngriji de proprietatea altor oameni.”

Distributismul presupune ca proprietatea productivă să fie deţinută de cei mulţi, nu doar de câţiva. Aceasta înseamnă, în termeni practici, că întreprinderi la scară mică, cooperative şi firme conduse de lucrători-proprietari dirijează şi execută activităţile comerciale de zi cu zi. Statul înlesneşte condiţiile ca marile afaceri sa se dividă în unităţi mai mici, independente. La rândul său, statul are atribuţii reduse, întrucât responsabilităţile principale revin administraţiei locale, ceea ce presupune înlăturarea suprareglementărilor; aceasta conduce la diminuarea puterii guvernului, precum şi a obligaţiilor pe care le impune un stat supradimensionat plătitorilor de impozite. Astfel, se constituie o economie bazată realmente pe o piaţă liberă, a cărei funcţionare nu este pervertită de aviditatea câtorva de a controla totul, viciu de care sunt contaminate atât capitalismul, cât şi socialismul.

Chesterton ştia că noţiunea de „distributism” le sună oamenilor cam dubios. A admis aceasta, spunând că e o expresie nu prea elegantă, dar totuşi corectă. Aşteptăm un nume mai bun. Totuşi, până una altă, e mai bine să avem o expresie mai puţin elegantă, dar corectă, decât una rafinată, dar falsă.

Sursa: democraciaparticipativa.net

Distributism versus fascism

Dintre puținii oameni de astăzi care au auzit despre distributism, unii îl confundă cu socialismul. Iar alții îl identifică în mod greșit cu fascismul. Asocierile cu monstrul fascist încă aduc o ofensă memoriei lui Chesterton si a sustinatorilor lui doar fiindcă, într-un anumit moment al vieții, Chesterton și-a exprimat o anumită admirație față de Mussolini, crezând că acesta susține valorile pentru care pleda el. Dar, atunci când Mussolini a instaurat dictatura in Italia și Hitler se afla în ascensiune, Chesterton a spus clar și categoric: „Adevarata critică intelectuală a fascismului este aceasta: că el face apel la voința de autoritate fară a avea autoritatea pentru o asemenea voință.” În 1999, o editie din Chesterton Review a dedicat un întreg număr subiectului despre Chesterton și fascism și o serie de articole bine argumentate au demonstrat fără echivoc că Chesterton nu era nici pe departe fascist.

Chesterton a scris despre acest subiect în cartea sa, Renașterea Romei. În paginile acestei cărți, a dezbatut despre avantajele și dezavantajele sistemului. Il Duce obișnuia să-și tiranizeze propriul popor. Unii cititori consideră cartea sa drept una dintre cele mai slabe. El însuși și-a descris cartea ca „un avertisment împotriva fascismului”.

Însuși termenul de „fascist”, ca și perechea sa, „bolșevic”, aproape că și-a pierdut sensul, devenind o insultă care se aplica ori de câte ori se dorește înăbușirea unei dezbateri. Dar ideologia din spatele acestei insulte încă se menține ca o tendință constantă a celor care dețin puterea de a instaura o politică bazată pe cea a regimului lui Mussolini. Mulți susțin că Patriot Acts [Legile Patriot – legi care prevăd accesul fără mandat al agenților federali americani antiterorism la informații personale despre cetățeni – n. trad.] și Real ID Card Act, de curând adoptat, care preconizează ca toți cetățenii să aibă un card de identitate național, își au baza într-o asemenea ideologie.

Americanul obișnuit crede probabil că fascismul este „de dreapta”, însă editorialistul libertarian Ron Mexico a argumentat recent că acesta este un subterfugiu. El notează că sunt doar două puncte dintre cele zece din Manifestul comunist al lui Marx cu care fasciștii nu erau de acord. Mai mult, atât Mussolini, cât și Hitler aveau o orientare naționalistă, spre deosebire de rivalii lor internaționaliști, Lenin și Troțki.

Dincolo de aceste deviații, esența fascismului este socialismul. La fel ca și rivalii lor comuniști, și fasciștii pledau pentru centralizarea sistemului financiar și a transportului, pentru controlul exercitat de stat asupra educației copiilor, susținând impozitul progresiv pe venit, controlul guvernului național asupra producerii și distribuirii de bunuri și servicii și așa mai departe.

Distributismul, în schimb, promovează ideea de subsidiaritate, ceea ce înseamnă descentralizarea deciziilor politice și economice, acestea fiind transferate către cele mai mici segmente ale societății, adică familiilor și autorităților locale. Sau, în jargon modern, este vorba de o cooperație care se realizează de jos în sus, nu de sus în jos. Doar atunci când sarcinile devin prea mari pentru a putea fi preluate de astfel de asociații, apelăm la o autoritate mai mare și doar pentru rezolvarea anumitor probleme, nu a tuturor problemelor.

În plus, distributismul susține „cooperarea între clase”. Cu alte cuvinte, clasele de jos și cele de mijloc intră în asociere cu resursele pe care le au pentru a construi și a întări economia locală și comunitatea. Astfel că nu mai este nevoie de micromanagementul [controlul excesiv, n. trad.] practicat de stat în probleme care privesc comunitatea, nici de dominația impusă de big business și de big finance. Vecinii se ajută între ei și fac acest lucru în interesul întregii comunități.

Asemeni bolșevicilor, fasciștii au încercat fie să controleze Biserica, fie să-și făurească ei una sub controlul statului. După cum scrie William Shirer în Ascensiunea și căderea celui de-al treilea Reich, naziștii și-au instaurat propria biserică: „Biserica Națională a Reichului”, cu faimosul Mein Kampf [cartea scrisă de Hitler – n. trad.; toate bisericile trebuiau să devină instrumente ale statului, iar crestinismul trebuia eliminat] drept substitut al Bibliei. „Mesia” lor era reprezentat de rasa nordică, o divinitate colectivă, care – credeau ei – a venit pe pământ pentru a eradica presupusele rase „inferioare”.

In discursul său din 1925, Mussolini a rostit maxima care avea să definească mereu fascismul: „Totul există în stat, nimic în afara statului, nimic în contra statului”. Astfel, ceea ce fascismul are în comun cu socialismul și comunismul este faptul că toate fac un „dumnezeu” din statul național. Un „dumnezeu” care a fost înzestrat cu toate trăsăturile criminale ale lui Baal, Moloch sau Quetzalcoatl. După cum a avertizat Chesterton în Lumea creștină din Dublin, „Odată ce a fost înlăturat Dumnezeu, guvernul  devine dumnezeu”.

Distributismul funcționează în mod opus fascismului: respinge orice pretenție de a fi un „dumnezeu” surogat. Refuză să asimileze totul în sine, precum comunitatea „Borg” din cele mai recente seriale Star Trek. Susține drept valori modestia și limitele sănătoase, valori încarnate de „hobiții” din romanul The Lord of the Rings al lui Tolkien. Respinge orice ambiție de a deveni unicul scop al existenței. Condamnă concepția că o regulă de fier reprezentată de rasă, clasă, partid sau etnicitate ar putea să însuflețească o societate mai mult decât o poate face credința în Dumnezeu.

Principalul merit care i se atribuie lui Mussolini este că „a făcut trenurile să ajungă la timp”. Însă acest lucru nu este lăudabil, așa cum nu este fascismul, precum scrie Chesterton în  All Things Considered:

„Este un semn bun când lucrurile nu sunt făcute perfect într-o țară. Aceasta dovedește că toți oamenii participă la mersul lucrurilor. Și nu este de bun augur când ele sunt făcute fără greșeală, asta arată că doar câțiva experți și excentrici mânuiesc lucrurile, în timp ce oamenii obișnuiți sunt simpli spectatori.”

Traducere de Irina Bazon

sursa: distributistreview.com