Inclinati spre a confunda realul cu posibilul si dotati cu o imaginatie apta a face din orice utopie o posibilitate, pe masura ce aceasta indoctrinare se intetea, romanii conchideau ca perfectiunea exista dar nu la ei ci in Occidentul capitalist. Acolo erau virtutea si implinirea, meritul si libertatea, demnitatea si prosperitatea, lumina si progresul. Azi, dupa ce zidul „inchisorii” a cazut, ei incep sa constate, insa, ca vechea propaganda, care obtinuse efecte exact inverse celor dorite, nu era tocmai mincinoasa. In contact direct cu capitalismul real, mitul perfectiunii Occidentului se destrama.
Vietuind intr-o societate inchisa si controlata, romanii nu puteau compara decat imaginea radioasa a binelui absolut care, chipurile, le caracteriza existenta, cu realitatea respectivei existente. Cu cat distanta dintre ele crestea cu atat se insinua in constiinta colectiva sentimentul ca ceea ce romanii traiesc, nefiind binele absolut, nu putea fi decat raul absolut. Pe masura ce diferenta dintre vorbe si fapte se amplifica, traiul lor le aparea nu ca fiind perfectibil ci ca fiind la antipodul perfectiunii; adica absolut si definitiv imperfect, de-a dreptul odios. Or, cum omul nu poate trai fara sa spere, speranta evadarii din raul absolut se lega de un bine absolut, imaginar despre care, cu fiecare zi de suferinta care trecea, se credea tot mai intens ca se gaseste dincolo, in Raiul capitalist. Daca binele absolut este posibil iar el nu se gasea la noi insemna ca se afla in cealalta tabara a lumii bipolare.
De acolo mai patrundea din cand in cand in aerul sufocant al dictaturii – zisa „democratie populara” – adierea mesajelor de solidaritate care atestau ca lumea libera se ostenea sa isi elibereze fratii capturati in spatele Cortinei de Fier, izbind cu tarnacopul democratiei in betonul armat al Zidului de la Berlin. O asemenea briza purta numele amendamentului Jackson-Vanik, potrivit caruia SUA trebuiau sa refuze statutul natiunii celei mai favorizate statelor cu economie de comanda (deci statelor comuniste) care nu garantau cetatenilor lor libertatea de circulatie (de a emigra), precum si alte drepturi fundamentale. Bataliile intre democratiile capitaliste si dictaturile comuniste pe aceasta tema aveau sa fie dure.
Cand portile „lagarului” au fost daramate de catre insisi „prizonierii” revoltati, acestia – romani si nu numai – au descoperit, insa, cu uluire ca de partea cealalta intrarea era zidita. Cand Zidul de beton de la Berlin s-a prabusit sub greutatea dorintei de libertate a celor inchisi in spatele lui, acestia aveau sa constate ca in afara el era dublat printr-un zid de aur cu contraforti de vize si creneluri de egoism si lacomie. Spre a trece de el trebuia abandonat mai intai tot ce se construise cu jertfa sub legea comunista iar in final suveranitatea insasi.
Amendamentul Jackson-Vanik a fost abrogat in 2012. Romanii, liberi acum sa emigreze, nu se bucura, insa, nici astazi de scutirea de vize spre a calatori liber in SUA; dupa cum libera circulatie prin admiterea in spatiul Schengen le-a fost refuzata pe criterii pe cat de absurde pe atat de ilegale. Criterii pe care, culmea umilintei, conducatorii romani au fost siliti – sau „stimulati” (a se citi „cumparati si santajati”) – sa le accepte. Dupa Presedintele Basescu, Premierul Ponta a dat semnalul ca Romania nu se mai opune mecanismului de verificare a justitiei (MCV) care o tine in postura de membru de rang secund al UE si care a fost invocat abuziv spre a nega romanilor dreptul la libera circulatie. Ceea ce alta data era reprosat dictaturii ceausiste este acum practica Occidentului democrat. O practica invaluita de aceeasi minciuna si in aceeasi ipocrizie.
Toate constitutiile tarilor civilizate demne de acest nume, prevad ca nationalii nu pot fi extradati. Romania este obligata, insa, sa isi extradeze cetatenii suspectati de comiterea unor infractiuni in strainatate, in timp ce strainii care comit infractiuni in Romania sunt lasati sa plece linistiti acasa unde, culmea cinismului, sunt si premiati pentru „faptele de bravura” comise pe meleaguri straine. A se vedea cazul cetateanului american care l-a ucis pe cantaretul Teo Peter. Romania revine astfel la “regimul jurisdictiei consulare” de dinaintea obtinerii independentei de stat.
In timp ce romanii sunt portretizati ca fiind exceptia coruptiei absolute in lumea euro-atlantica – in care cinstea ar fi regula – si prin aceasta se justifica interventia externa in politica romaneasca, fostul ambasdor al SUA, Mark Gitenstein, cel care cerea ca din Guvernul roman sa plece ministrii declarati de ANI in conflict de interese, ajunge sa administreze averi romanesti insemnate in favoarea unor cercuri de interese al caror lobist este. Aidoma, dincoace de ocean, in cele mai diverse modalitati, UE isi impune oamenii in fruntea institutiilor publice romanesti si intervine pentru ca o justitie controlata politic (inclusiv prin MCV) sa condamne la inchisoare si, deci, la moarte civila, elitele romanesti incomode; simultan cu musamalizarea sau minimalizarea cazurilor de coruptie in care sunt implicati polticieni occidentali. Secretarul General al Comisiei Europene, doamna Catherine Day, a cerut in scris ministrului roman al justitiei sa ii prezinte „progresele” in urmariea penala a unor oameni politici din Romania, identificati prin nume si prenume, despre care se presupunea ca savarsisera fapte de coruptie, dar nu a facut vreodata nici cea mai mica referire la corupatorii acestora din strainatate.
Desi Franta, Olanda, Marea Britanie si uneori chiar Germania au blocat adoptarea unor masuri vizand adancirea integrarii europene, in timp ce Romania le-a adoptat pe toate – incepand cu Tratatul constitutional si terminand cu Pactul fiscal – cu maxima viteza si fara rezerve, desi Franta si Germania iar nu Romania, au fost primele care au incalcat prevederile Pactului de stabilitate, desi recesiunea domneste astazi in zona euro iar nu in Romania, membrii occidentali (si nordici) ai UE afirma cu orice prilej ca Romania ar fi intrat prematur in uniune si ca experienta negativa a aderarii sale ar trebui sa incetineasca admiterea de noi state.
Desi mediile de afaceri occidentale, dar si reprezentantii societatii civile, atesta ca forta de munca romaneasca (ca si cea poloneza sau bulgara) are o contributie majora la functionarea economiei si rezolvarea problemelor sociale ale vechilor membri ai UE, multi dintre acestia pledeaza deschis pentru interzicerea intrarii romanilor pe pietele muncii de acolo. In Italia, cu cativa ani in urma, mobilizarea marilor agenti economici pentru care plecarea muncitorilor romani ar fi fost o grea lovitura, mai mult decat declaratiile din varful buzelor ale comisarilor europeni, au franat masurile aberante de expulzare a romanilor. In prezent, in Marea Britanie, guvernul si opozitia, deopotriva, au gasit in „invazia” romanilor, pe deasupra purtatori ai unor boli letale contagioase apte a extermina nobilul neam al englezilor (sic!), calul populist de bataie intru promovarea politicilor xenofobe si antieuropene.
Insultele romanofobe din presa britanica, scrisa si electronica, tolerate sub pretextul „libertatii de expresie”, au atins cotele insanitatii mentale. Ele rivalizeaza cu cele din media franceza unde identificarea repetata a romanilor cu cersetorii Europei, a ajuns pana la portretizarea unui mare regizor roman, membru in juriul festivalului de la Cannes, Cristian Mungiu, drept sarantoc amator de bacsisuri. Asta ca sa nu mai amintim despre odiseea romilor – comunitate etno-culturala care, lipsita de stat national in Europa, este o minoritate nationala exclusiv europeana. Esecul si lipsa de vointa a Occidentului cu privire la integrarea lor sociala, au condus, in tari precum Franta, Italia sau Germania, la ideea transformarii Romaniei in „lagar de concentrare” al tiganilor europeni.
Criza financiara mondiala izbucnita in 2008 a devoalat obiceiul marilor banci occidentale de a specula datoriile toxice ale propriilor clienti, pe care chiar ele ii conseiasera. Cand datoriile cumulate au devenit prea mari pentru a mai exista speranta de a fi platite, s-a cerut statelor sa „cumpere” bancile, sa le subventioneze, gireze sau imprumute cu… banii contribuabililor. In asa-numitele „economii emergente” est-europene – adica fostele economii comuniste demantelate – in care sistemul bancar – economia in general – a ajuns sa fie format cvasi exclusiv din sucursale ale agentilor economici occidentali, banii primiti din bugetul de stat au fost transferati societatilor-mama, fugind „acasa” in Occident. Platitorii de impozite ai tarilor celor mai amarate din Est au fost pusi sa-i salveze pe bogatii cei mai lacomi si mai iresponsabili din Vest.
Concomitent, lichiditatile Occidentului, de care statele Orientului ex comunist aveau nevoie, au fost oferite sub conditia aplicarii unor politici de integrare opuse strategiilor de crestere. Evident, autarhismul si economia de comanda, cu voluntarismul sau aberant, au dus spre o dezvoltare irationala, artificiala, rupta de legile pietei. De aici nevoia restructurarii, ca premisa a accesului in ansamblul european si a supravietuirii agentilor economici din Est pe piata interna a UE. De la restructurare la desfiintare, distanta este, insa, foarte mare. Restructurarea necesara integrarii europene si euro-atlantice nu insemna si nu putea insemna, de exemplu, transformarea unei tari cu resursele agrare ale Romaniei, in importator de pepeni si ceapa. Lichiditatile aduse din Occident in economia romaneasca supercapitalizata mostenita de la comunism, nu au servit restructurarii ci lichidarii, nu au vizat eficientizarea ci decapitalizarea, nu au dus la cresterea competitivitati agentilor economici romani ci i-au convertit de la calitatea de producari pentru export in intermediari pentru import. Apoi, mentinerea fortata a cursului monedei nationale la nivele nejustificat de inalte a incurajat importurile de marfuri si servicii, odata cu exportul de locuri de munca. O tara ca Romania a ajuns sa asigure cresterea economiilor occidentale bazate pe exporturi, permitand mentinerea locurilor de munca acolo si oferind, pentru ocuparea acestora, inteligenta romaneasca prelucrata cu bani romanesti.
Pentru ca lucrurile sa mearga astfel, adica spre a putea sustine importurile in conditiile unei balante comerciale dezechilibrate, spre a capitaliza sucursalele sau filialele bancilor straine si spre a mentine stabilitatea cursului valutar, statele mai sarace – orientale si sudice – s-au imprumutat. De unde? Tot din Occident si incurajate de occidentali. Ajunse, in cele din urma in faliment, li se cere acum sa cedeze suveranitate in schimbul solidaritatii. Adica sa se auto-desfiinteze. Cancelarul Merkel a spus-o cu subiect si predicat. Numai asa vor primi „ajutorul” financiar cu care sa ii indestuleze pe… creditorii occidentali – de la care vin sumele „salvatoare”.
“Disciplina bugetara” este eufemismul care denumeste “austeritatea”. Pentru ca deficitele bugetare sa poata fi finantate cu sansa ca imprumuturile sa fie restituite, ele trebuie sa ramana in limite rezonabile. Asta inseamna reducerea cheltuielilor statului. Cand, insa, tari precum Grecia, si-au propus sa reduca fondurile destinate importului de armament, li s-a pus in vedere ca taierile trebuie operate la pensii, sanatate sau invatamant. Si ca sa nu se mai piarda productie din cauza protestelor sociale, s-a decis interzicerea grevelor (sic!).
Conducatorii nationali care nu au acceptat asemenea politici nu au rezistat. Majoritatea celor care s-au opus au intrat in malaxorul institutiilor, chipurile, specializate in lupta impotriva coruptiei, create si conduse cu sprijinul unor dezgustatoare cozi de topor locale, dupa proiecte sui generis recomandate de diverse institutii internationale (in primul rand de CE), fara nici un corespondent in practica asa ziselor “democratii consolidate”. Ceilalti au batut recorduri de longevitate in functie sau au fost aparati impotriva cuvenitei dezaprobari populare denuntata ca “lovitura de stat”. Autorii unor asemenea „lovituri” – parlamente, majoritati electorale, societate civila etc. (sic!) – au fost fortati sa dea inapoi prin aplicarea de sau sub amenintarea cu sanctiuni economice si politice.
Este adevarat ca putinul capital care a mai ramas in mainile capitalistilor romani a fost concentrat prin metode neloiale specifice acumularii primitive. Asa cum, de altfel, s-a intamplat, in zorii capitalismului, si in Occidentul euro-atlantic. Acum UE preseaza Guvernul roman ca acest capital, in locul socializarii si civilizarii, adica al aducerii lui in situatia de a contribui la atingerea obiectivelor sociale si a-i servi pe cetateni, sa fie confiscat de stat si astfel reintrodus in circuitul coruptiei transnationale. Cu alte cuvinte, in loc sa ii obligam pe capitalistii romani sa finanteze proiecte de interes public, le vom lua averile prin deciziile unei justitii controlate politic, facandu-i inca mai necompetitivi pe piata mondiala, iar capitalurile astfel “nationalizate” vor fi apoi reprivatizate in folosul capitalistilor straini, actionand ca “preacinstiti” corupatori.
“Imbogatiti-va!” – ii indemna Ionel Bratianu pe reprezentantii burgheziei romanesti in formare, constient ca pe bogatia lor se va cladi bogatia natiunii. UE, reprezentanta acelui Occident radios care cu doar cateva decenii in urma isi indrepta degetul acuzator spre sacul gol al societatilor est-europene proletarizate, cere azi saracirea acestora printr-o politica pseudo haiduceasca menita, in realitate, sa le imbogateasca pe ele; adica sa ia de la natiunile care nu au spre a putea da inca mai mult celor care au. Iar elitele politice romanesti, de voie de nevoie, accepta sa fie complicii si executorii acestui joc.
Romania este criticata pentru incapacitatea de a absorbi fonduri europene. Faptul este real. Va trebui vazut, insa, cat de mult nu a fost Romania capabila sa absoarba fonduri europene si cat de mult nu a fost lasata sa absoarba. Oricum, primadonele UE fac eforturi considerabile pentru ca banii “neconsumati” de saracii uniunii sa li se intoarca. “Prietenii cheltuirii corecte” acrediteaza ideea ca fondurile destinate coeziunii economice, sociale si teritoriale ar fi mai bine folosite daca ar consolida excelenta tehnologica a fruntii iar nu progresul cozii. Caci – nu-i asa? – locomotiva duce trenul iar nu ultimul vagon.
Anul 2012 a fost in UE anul uciderii democratiei. Intrucat Occidentul nu era pregatit sa accepte o noua conducere a Romaniei, votul a sapte milioane si jumatate de cetateni, reprezentand aproximativ 88% din opiniile exprimate la urne, a fost ignorat si printr-un adevarat diktat s-a impus pastrarea in functie a unui sef de stat demis de popor. Cand la sfarsitul aceluiasi an, electoratul roman a adus in Parlament, cu o impresionanta majoritate constitutionala, o alianta politica investita cu mandatul unei schimbari de un anumit tip, acelasi Occident a impus noului Guvern un pact reprezentand nu atat coabitarea cu seful statului in afara Constitutiei, cat divortul de popor in folosul agendei politice occidentale. In acelasi timp Greciei, Italiei si Spaniei li se cerea sa adopte politici anti-criza aplicabile doar cu tunuri de apa, gaze lacrimogene si bastoane de cauciuc, impotriva vointei populare iar Ciprului i se impunea, nici mai mult nici mai putin, nu nationalizarea bancilor ci pur si simplu confiscarea depozitelor bancare ale populatiei. Niciodata impostura democratica nu aparuse mai clar.
Pana nu demult despre aceste lucruri nu s-a vorbit. Spre a nu-si abandona iluziile si a ramane fara unicul reper moral viu care le mai ramasese, romanii si-au interzis punerea la indoiala a superioritatii occidentale. Daca ceva nu mergea in relatiile cu Occidentul singurii vinovati erau liderii lor nationali – corupti, incompetenti si iresonsabili – si institutiile nationale – ineficiente, birocratizate, dezorganizate. La limita romanii erau gata sa accepte ca si ei ca neam, sunt purtatorii unor vicii structurale care nu le permit integrarea armonioasa in civilizatia occidentala si ii fac incompatibili cu cultura occidentala rationala, pozitiva, progresista, moderna.
Anul 2012 a reprezentat, insa, momentul de cotitura. Comportamentul occidental, trasparentizat probabil si prin efectul crizei economice globale, a facut imposibila continuarea auto-amagirii. In consecinta, statisticile arata o uriasa crestere a euro-scepticsmului si a occidentalo-fobiei la romani.
Fenomenul este general dar premisele si consecintele sale in Romania sunt specifice. Despre ele vom vorbi in episodul viitor.
VA URMA
autor: Adrian Severin
sursa: corectnews.com