Democrația participativă. Studiu de caz: Islanda și Europa

Poporul islandez se pregătește să experimenteze un nou mod de a trăi democrația, după respingerea planului de rambursare a datoriei naționale prin referendum. Pentru prima data în istorie, urmează a fi elaborată o nouă Constituție într-o formă participativă. Cel puțin așa umblă vorba…

Totul a început într-o țară mică, în care economia mergea prost. Soluția găsită de guvernanți: înființarea unui paradis bancar. Toată lumea era foarte fericită, depozitele olandezilor și englezilor reprezintau jumătate din PIB-ul local și finanțau viața cotidiană în general. Apoi… bum! A venit criza și băncile au falimentat și au încercat să se alimenteze din nou prin “cordonul ombilical” de la resursele Statului, care au anunțat că nu va rambursa nimic “nici nenorociților de englezi, nici batavilor”. I s-a impus un prim plan (de rambursare), care însă a fost respins de către popor prin referendum, apoi un al doilea plan propus a redus datoria, a diminuat dobânzile și a mărit durata de rambursare, ceea ce a făcut ca rambursarea să scadă de la 7% din PIB la 2% în fiecare an.

Curajoșii cetățeni islandezi, neîncrezători după acest episod în propriii lor guvernanți (ne întrebăm de ce), se pregătesc să elaboreze o nouă Constituție, după următorul plan de activități:

– Un Forum național care a reunit 950 de cetățeni aleși prin tragere la sorți pentru o zi de dezbateri

– Un comitet tehnic a sintetizat aceste dezbateri și a produs un raport provizoriu de 700 de pagini

– O Adunare constitutională formată din 25 de cetățeni obișnuiți aleși prin vot universal lucrează timp de 6 luni

– O procedură deschisă, cu activități transparente și apelul la participarea cetățenilor via Facebook sau Twitter.

– Toate activitățile se desfășoară sub controlul experților în drept constitutional, pentru ca rezultatul să aibă o noimă.

– Un referendum organizat pentru validarea rezultatului

Ascultând părerea unor comentatori, ne și imaginăm că islandezii au desființat capitalismul și toate ierarhiile sociale, gestionându-și treburile ei înșiși, în mod direct și că nu trebuie să facem nimic altceva decât ceea ce au făcut ei pentru a readuce bunăstarea în frumoasa noastră țară.

Să ne amintim deci două-trei lucruri, dincolo de renegocierea unei datorii, care era îndreptățită, deoarece, chiar dacă cetățenii islandezi ar fi fost de acord cu lipsurile fianciare ale vremii atunci când lucrurile încă funcționau, efortul financiar care li se ceruse era de nesuportat.

În primul rând, dacă e să vorbim despre cei 25 de cetățeni “obișnuți” din care este formată Adunarea constitutională, suntem de acord că nu au nimic în comun cu profesia de politician, deoarece ei au fost aleși prin vot universal, care vine în contradicție cu modul în care sunt aleși politicienii profesioniști. Să facem socoteala deci: 5 profesori universitari, 4 jurnaliști și un prezentator de televiziune, 3 medici, 2 matematicieni, 2 directori de muzeu, 1 manager, 1 pastor, 1 director de teatru, 1 director de întreprindere, 1 președinte de sindicat, 1 jurist, 1 purtător de cuvânt al unei asociații de consumatori și, ah, da… 1 fermier și 1 student. Repudierea elitelor, asta este fantastic la această acțiune! Toți acești oameni de bine au fost aleși cu o participare de 36%. Cât e de frumos când  poporul își ia soarta în propriile mâini!

Curtea Supremă a anulat alegerile din cauza neregulilor înregistrate în timpul scrutinului, însă, din cauză că cetățenilor prea puțin le-a păsat de acest lucru, nu s-a mai dispus reluarea procesului de vot și în acest mod, “aleșii” au fost numiți în mod direct membri ai “Consiliului constituțional”, înființat cu această ocazie. Aceștia și-au făcut treaba într-un mod foarte transparent, întâlnirile fiind transmise în direct prin canalul lor de pe Youtube. Ei bine, nu vă pierdeți timpul să înțelegeți ce anume povestesc, totul se întâmplă în islandeză. Au postat o galerie de fotografii pe Flickr, pentru ca cetățenii să-i cunoască pe membrii Consiliului.

Ar trebui să ne inspirăm din aceste activități pentru parlamentul francez și cel european, să facem ceva de genul “iată deputații voștri”, adăugând și coordonatele de contact pentru a-i apropia mai mult pe aleși de alegătorii lor…

Mai mult decât atât, ei au deschis dezbaterile pe Facebook sau Twitter. Putem observa în acest fel un număr imens de mesaje de susținere și sfaturi din partea străinilor.

Iată contribuțiile principale ale acestui proiect de Constituție:

– Transparență și disponibilitate în ceea ce privește toate documentele, inclusiv a documentelor de lucru. Dumnezeule, adică la fel ca și în cazul Parlamentului și Comisiei Europene vreme de peste 15 ani???

– Dreptul la o viață demnă și la securitate socială. Adică, la fel ca și în Franța conform Constituției din 46?

– Dreptul fiecărui cetățean să aibă acces la Internet. Ok, aici deja avem o adevărată evoluție!

– Inalienabilitatea resurselor naturale publice

– Un referendum pentru separarea Bisericii de Stat. Ok.

– Un control de constituționalitate. Pare destul de rezonabil.

– Inițiativă populară: 2% dintre cetățeni pentru depunerea legii în Althing (Parlamentul Norvegiei considerat și cel mai vechi Parlament din Europa, n. tr.), 10% pentru a se opune prin referendum unei legi pe care a votat-o Althing, în decursul a 3 luni. Până și Franța este mult mai democratică!! Referendumul nu se limitează doar la a respinge legile adoptate de Parlament, iar strângerea de semnături nu este limitată pentru o perioadă de 3 luni.

– Limitarea mandatelor- nu poți fi în același timp ministru și parlamentar. Ca să vezi! Ca și în Franța!- iar guvernul nu poate fi răsturnat dacă nu se propune un prim-ministru de înlocuit- Incredibil! Ca și în Germania! – iar guvernul este limitat la 10 ministere.- Ei, asta-i bună! Exact ca în Franța, conform promisiunilor din campania lui Nicolas Sarkozy… nu se poate așa ceva…

Acestea fiind spuse, mi-ar plăcea să punem în lumină un punt de vedere omis al dezabaterilor în legătură cu democrația paricipativă din Islanda. Înțelegem bine toate dificultățile care pot apărea în urma distanței care există între guvernanți și cetățeni. Uniunea Europeană este simbolul acestei distanțe, beneficiind de o mașinărie tehnocrată abominabilă. O simplă fotografie a Parlamentului European arată întreaga amploare a problemei.

Pentru a se înțelege între ei, rolul parlamentarilor europeni este redus la a crea comisii, unde fiecare partid își trimite delegații săi, care fac toată treaba restantă în cadrul sesiunilor. Dar oare cu ce seamană Althing, Parlamentul islandez?

Dintr-o data, înțelegem foarte repede de ce se limitează la zece persoane ministerele din guvernul lor. Islanda are 310.000 de locuitori și dacă ne gândim puțin, putem compara Islanda cel mult cu ….un cartier din Paris (197.000 de locuitori), nicidecum cu Franța sau Europa.  Pe pagina de Internet a Primăriei descoperim o consultare cetățenească cu voturi din partea internauților, consultare referitoare la metodele specifice ale democrației cetățenești, democrația exercitată prin intermediul consiliilor de cartier și toate dezbaterile Consiliului municipal care sunt transmise prin televiziune pe Internet. Așteptați puțin, în plus, au și o pagină pe Facebook!

Toate acestea nu au ca scop ridiculizarea procesului constitutional islandez (care cu siguranță are contestatarii săi), ci pentru a-l aduce la dimensiuni cu siguranță mult mai umane. La urma urmelor, este vorba despre o Adunare aleasă prin vot, cu care cetățenii pot comunica pe Facebook sau Twitter în loc să scrie scrisori oficiale și a căror activități pot fi accesate direct prin intermediul Internetului, în loc de un ziar oficial.

Chiar și în Franța, Comisia de acces la documente administrative asigură transparența, dar trebuie să soliciți acele documente care nu sunt prezente pe Internet. Chiar dacă în Islanda s-a făcut foarte mult apel la crowdsourcing (externalizare către public sau mase, n. tr.), suntem oricum foarte departe de o WikiConstituție sau de o guvernanță open source, (un aranjament administrativ ce promoveaza utilizarea modelului de productie si dezvoltare open source ca modus operandi pentru implicarea constructiva a cetatenilor de-a lungul granitelor institutiilor publice si nivelelor guvernamentale, n.tr.) deoarece cetățenii nu aveau posibilitatea să se exprime decât după ce și-au ales delegații.

Revoluția din 1789, a fost ea atât de diferită, cu caietele sale în care se notau doleanțe și cu participarea cetățenilor prin intermediul rețelelor de cluburi, în așteptarea votului universal?

Acest lucru mă face să revin asupra uneia dintre cele mai mari tâlhării democratice a secolului: Constituția europeană!

Toți am învățat la orele de istorie că “elitele” au  conceput complotul pentru aservirea poparelor europene la neoliberalism, recurgând la un tratat infam care ne reduce libertățile. Iată cum stau lucrurile. În primul rând, redactarea textului nu a fost încredințată unui comitet, ci unei Convenții compusă în mare parte din persoane alese de popor. Pentru fiecare țară, un reprezentant al guvernului, un parlamentar european și doi parlamentari naționali. Se adăugau trei personalități, doi reprezentanți ai Comisiei și reprezentanți fără drept de vot pentru țările candidate.

Sesiunile de lucru erau accesibile via Internet, la fel și minutele tuturor întâlnirilor de lucru, la fel și toate documentele înaintate. Arhivele rămase online sunt destul de sărace în raport cu multitudinea de documente pe site-ul initial. Au fost auditate și au participat la grupurile de discuții marea majoritate a instituțiilor care reprezentau societatea civilă: sindicate, asociații de apărare a drepturilor omului, etc… care nu au au perceput la acea vreme ideea că printre rândurile textului erau disimulate planuri dubioase.

Cu siguranță, nu a fost posibilă transmiterea prin Twitter a Convenției, dar dacă se dorea transmiterea unui mesaj, era posibil bineînțeles să soliciți organizației Greenpeace să utilizeze rețeaua sa de contacte, sau oricărei alte asociații. Sau chiar să trimiți în mod direct un e-mail unuia dintre membri, la fel cum am procedat eu referitor la serviciile publice. După o “revizuire” a textului de către șefii de stat și guvern, a fost transmis spre ratificare în secret și integral prin intermediul unui referendum populației din Franța, Olanda, Spania, Luxemburg și Anglia.

Ce ar fi trebuit să se facă pentru ca procesul să fie mai transparent și mai participativ? În primul rând, ar fi trebuit ca cetățenii europeni să-și arate un oarecare interes pentru acest lucru și să încerce să-i contacteze pe membrii Convenției. S-a observat că, chiar și cu taxele de participare a islandezilor la propria lor Convenție, nu s-a reușit mare lucru. În plus, să adaugi Facebook și Twitter la acest proces? Să fim serioși și să observăm cele patru puncte care sunt posibile:

– Forumul democratic tras la sorți, înaintea constituirii Convenției. Este vorba despre o adevărată inovație în cazul islandezilor, dar făcută într-un mod care nu a dat niciun rezultat: ce aport pot aduce într-o singură zi 950 de persoane trase la sorți? Ar fi trebuit să fie prevăzute mai multe luni de activitate, dezbătându-se temă cu temă pentru a ajunge la un prim rezultat de strângere a opiniilor. Este o metodă foarte greoaie, dar mult mai eficace decât așa-zisa “ciberdemocrație voluntară”, care nu a prezentat interes decât petru o parte din cetățenii implicați în mod special.

– Alegerea Adunării constitutive prin vot universal. Spiritele nu erau maturizate în 2004, dar acum sunt, iar acesta este un element esențial al mecanismului constitutional.

– Referendumul de ratificare, fără ca proiectul să treacă pe la șefii de guverne, cu scopul de a păstra unanimitatea cu privire la aproape toate subiectele, adică fără să se permită, fie și unui singur guvern să se opună unor politici propuse de o Comisie (formată în urma alegerilor europene)

– Un referendum care să nu fie la nivel național, ci la nivel european direct. De ce? Pentru că sunt previzibile două situații. Fie Constituția este un tratat între state, cum a fost Constituția europeană, iar în acest caz un stat nu este angajat decât după ce l-a ratificat, independent de celelalte țări. În al doilea caz, Constituția crează un stat nou, prin intermediul statelor naționale, iar crearea sa depinde de consimțământul majorității cetățenilor săi. Pentru a evita ca un popor să nu se simtă totuși constrâns, ar fi de ajuns să se prevadă în acest al doilea caz că, dacă referendumul este majoritar negativ pe teritoriul unei țări, să poată fi organizat în acea țară un al doilea referendum prevăzându-se ieșirea țării în discuție din așa-zisul Stat European și eventuala sa trecere la statutul de Stat asociat.

Și bineînțeles, Twitter și Facebook. De ce nu?

Sursa: Agoravox.fr

Traducere: Alina Stredie