Ieri dimineaţă, trezit la cinci-şi-un-pic, scriam, sub presiunea/ povara emoţională a zilei precedente, un text despre (re)instalarea, în România, a statului poliţienesc, text pe care îl încheiam mesianico-patetic, mărturisindu-vă aşteptarea mea, înfricoşată dar şi plină de speranţă, a unei noi revoluţii. Iată că, trezit din nou la fel de „dis-de”, cu o dimineaţă mai târziu, mă văd nevoit să adaug câteva informaţii/ argumente/ gânduri la lucrurile spuse ieri.
Mai întâi, aşa cum mulţi utilizatori de Net ştiu deja, aseară au avut loc – oarecum în prelungirea ocupării Continentalului clujean, sau mai exact ca o reacţie la trecerea cvasi-completă sub tăcere a acestui eveniment de către presă – flashmob-uri în faţa sediilor TVR din ţară. În general, lucrurile au decurs paşnic, mai ales datorită ideii de a protesta în tăcere, cu gura astupată – ca un simbol pentru ceea ce ni se întâmplă din cauza acestui embargo mediatic.
[Cu mândrie patriotică şi orgoliu narcisiac, mă prezint pe mine însumi în fotografia alăturată – pentru ca orice cititor să poată vedea cu ochii proprii 1. cât de frumos îmi şade atunci când mă comport/ înfăţişez aşa cum noua societate spre care ne îndreptăm pare să ne-o ceară, 2. cam în ce au constat toate aceste proteste şi 3. cam cât de violent-periculoase au fost ele pentru ordinea publică şi democraţie, în general.]
La Bucureşti, însă, şi aici voi folosi o expresie care pe mine, personal, mă cam face să râd, „lucrurile au degenerat”. Iar expresia nu-mi place, fiindcă sugerează o escaladare venită din partea ambelor părţi, o vinovăţie împărţită a protestatarilor, care n-au fost destul de cuminţi, şi a ‚organelor’, care s-au văzut, vorba aia, nevoite să folosească forţa. O traduc, aşadar, pentru dumneavoastră: aflată la faţa locului încă de la început (ăsta e dezavantajul facebook şi twitter-ului!), poliţia a acţionat la intimidare, şi nu s-a mai mărginit la a legitima participanţii, ci – probabil spre a da un exemplu celor care se sperie ceva mai uşor – a arestat (sau, mă rog: reţinut, ca să folosesc termenul oficial) ]câţiva oameni şi i-a dus cu duba la secţie, unde contravenienţilor li s-a aplicat câte o amendă destul de piperată, în condiţiile zilei de azi (1000 RON, din câte ştiu).
Ca să fiu bine înţeles, repet: câţiva oameni au fost ridicaţi aseară de pe stradă, din faţa TVR, fiindcă se aflau acolo cu leucoplast pe gură. Mai pe româneşte, Televiziunea Română, această instituţie atât de necesară pentru sănătatea mintal-morală a naţiunii (atenţie, în afirmaţia de adineaori nu există nici o brumă de ironie!)a fost apărată de „pericolul iminent” la care o supuneau aceşti sălbatici agresori.
Ei bine, sunt conştient că, în urma acestor întâmplări, ar fi trebuit descriu (din nou) mai degrabă modul de preparare/ întrebuinţare a cocktailurilor Molotov – nu de alta, dar aceşti apărători ai ordinii par să tânjească din rărunchi după un conflict adevărat, capabil să le pună în lumină profesionalismul. Deocamdată, însă, nu voi face asta. Vreau să las lucrurile să se aşeze puţin, în dimineaţa asta suntem cu toţii prea perplecşi, nervoşi, încă nedumeriţi cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva, vorba aceea, în Europa secolului XXI.
Nu, vreau să vă vorbesc – fiţi pe pace, pe atât de scurt pe cât voi putea! – despre declinul presei, aşa cum o cunoşteam cu toţii, al unei prese care vreme de ani buni (iar aici cuvântul nu trebuie înţeles doar metaforic-cantitativ, ci şi literal) a contribuit în mod real la formarea/ consolidarea democraţiei, atâta câtă o avem.
Fenomenul acestui declin, veţi spune, e mult prea complex, şi ar trebui tratat într-un… tratat ştiinţific, în nici un caz aşa ca aici, superficial şi bloggeristic. Cu riscul, însă, de a vă dezamăgi cumplit, voi afirma încă din startul ‚analizei’ că există o modalitate (ce-i drept, dureroasă, însă foarte probabil necesară) de a ieşi din orice hăţiş al argumentelor, contra-argumentelor şi răs-argumentelor privitoare la prăbuşirea (culmea: cantitativă şicalitativă, ceea ce, veţi recunoaşte, e straniu) a media în România. Mda, există tabloidizarea, elodializarea, danvoiculesc-şi, mai ales, dandiaconescismul; mda, există gustul (mă întreb în continuare dacă natural sau educat, şi mă tem că răspunsul corect e cel de-al doilea) pentru telenovelistica ştirilor, pentru becalizarea sau chiar vecetudorizarea voită a criteriilor de invitare la talk-show-uri; există, în fine, rating-ul, rating-ul şi iarăşirating-ul.
Dar, cum suntem cu toţii oameni, înainte de a fi jurnalişti sau consumatori de jurnalism, daţi-mi voie să cut the long story short şi să zic: peste, înainte şi după toate, rămâne morala. Etica proprie-şi-personală, cea pentru care eu şi numai eu (fiecare sine, oricare dintre noi) sunt răspunzător; cea faţă de care nici o justificare extrinsecă (patronul, şeful, criza, circumstanţele) nu poate prevala.
Ieri, înainte de a merge la TVR, am avut serioase discuţii între noi, spunându-ne unii altora că, cel puţin în ce priveşte Roşia Montană, tocmai aceasta e singura televiziune care a mai ‚scăpat’, din când în când, câte o mică ştire/ luare de poziţie şi din partea opozanţilor RMGC, singura televiziune care nu a organizat, sub eticheta ‚dezbaterii de idei’ sau chiar, vai, Doamne! a ‚discuţiei ştiinţifice, între specialişti’, sesiuni de osanale cântate Gabrielului. De ce, ne-am întrebat noi, să mergem acolo, şi nu la Antene, Realităţi, ProTV şi alte alea?
Răspunsul e simplu: televiziunile private, care trăiesc din publicitate, lucrează într-un ansamblu pe care se poate spera că-l va regulariza, în cele din urmă, piaţa: un post de ştiri care ascunde sau deformează în mod deliberat adevărul pierde (e drept, exasperant de lent, în raport cu ce ne-am dori!) credibilitate, deci rating; asta duce la inevitabila scădere a tarifului pentru advertising etc.; la urma-urmelor, aceste televiziuni îşi sapă, încet dar sigur, singure groapa.
Dar TVR-ul este al nostru – şi nu doar într-un sens naţionalisto-simbolic, ci, efectiv, fiindcă este plătit în principal din buzunarul fiecăruia. Aşadar, bruma de bine şi de transparenţă pe care (e adevărat, în mod singular, aparent ‚eroic’ în ansamblul televizual românesc) această televiziune a asigurat-o pur şi simplu nu este suficientă. TVR-ul nu este obligat(ă), cum se plâng celelalte televiziuni că ar fi, să accepte publicitatea jenantă a rmgc; dar mai ales (iar aici şi restul posturilor sunt cel puţin la fel de vinovate) nu trebuia să accepte pactul (foarte probabil, contractual) de neagresiune în virtutea căruia nici o ştire sau dezbatere defavorabilă proiectului minier nu poate intra ‚on air’.
———————–
Ce vom face în relaţie cu TVR-ul nu e încă clar – cum se spune, mingea e acum în curtea lor. O televiziune ‚naţională’ îşi poate face datoria publică, şi atunci nu are nevoie de jandarmi şi poliţie, sau poate încerca în continuare să trişeze, servind exclusiv intereselor puterii (politice, financiare – e mai puţin important). În cazul din urmă, ea trebuie pusă sub stare de asediu. Cât priveşte radicalitatea acesteia (plasturi pe gură, scandări în stradă sau pietre prin ferestre) – ea nu mai reprezintă o decizie exclusivă a noastră. Instituţia are conducătorii ei, care vor judeca şi vor alege cum cred ei mai bine. Deocamdată au chemat jandarmii să încarce în dube nişte oameni paşnici.
Fiecare pasăre pre limba ei poate pieri. În această privinţă, numai timpul va decide. E adevărat, înţelepciunea conducătorilor – a tuturor conducătorilor din mai toate instituţiile-cheie ale democraţiei – pare să se fi evaporat aproape complet în ultima vreme. Arestează-mă fiindcă n-am spus nimic, şi data viitoare voi spune ceva; arestează-mă din nou, şi voi reveni ca să fac ceva.
Tocmai acesta este sensul profund al atât-de-contestatelor mişcări de tip occupy: ele semnalează puterii faptul că suntem aici, şi că începem să ne supărăm. Tehnica obişnuită a puterii era să ne întrebe pentru ce, exact, ne-am supărat, şi apoi să demonstreze că altcineva, mai important (o altă categorie socială, binele naţional, viitorul planetei) beneficiază în schimbul necazului nostru. Să se laude că doar ea, puterea, poate să echilibreze tendinţa noastră, cică, naturală de a ne lua gâtul unul altuia şi masă masei.
Ei bine, nu ştiu cum e în alte părţi, dar în România politicienii, toţi, s-au izolat de-demult într-un regn al lor, purtându-şi aparentele războaie, rezolvându-şi, în fapt, în bună cârdăşie, adevăratele afaceri, cerşind din patru în patru ani voturi, vânzând pe oricine şi orice, începând fireşte cu ei înşişi, pentru a-şi asigura resursele electorale – în fine, nu mai explic, cunoaştem situaţia cu toţii. Ceea ce vreau să spun este că izolarea lor în lumea proprie e totală; e o formă paradoxală de autism colectiv. Iar interfaţa care, cât de cât, servea nu doar ca zonă-tampon, ci şi ca dispozitiv de relaţionare şi, eventual, presiune ‚de jos în sus’, presa, a încetat să-şi joace rolul.
Există, după părerea mea, două soluţii: una diafană, foarte puţin posibilă, care ar necesita mare efort, dar ar putea duce la o rezolvare fără scântei; cealaltă, din păcate tot mai plauzibilă, care ar presupune o rezolvare rapidă şi violentă. Asupra detaliilor celei de-a doua, nu vreau să mai insist; e suficient să spun că România începe să semene cu un tren de pe ale cărui frâne a căzut tot cauciucul; fără o defulare, prin media şi dezbatere publică, a tensiunilor pe care le acumulează societatea, va exista la un moment dat un blocaj; iar atunci metalul va muşca din metal, şi multe scântei or să sară.
Soluţia cealaltă, pe care unii am început s-o practicăm cu timiditate (şi nepricepere, fiindcă nu ştim unde duce şi cum poate duce acolo), e aici, pe Internet. Desigur, fărămiţarea e uriaşă, în aparenţă chiar catastrofală: TVR e unul, Antenele sunt 3, Realitatea sunt două :) – dar platformele de dezbatere on line, blogurile, paginile şi cauzele de facebook sunt înnebunitor de multe. N-avem nici o idee cum ar putea ieşi ceva bun din asta.
Dar aşa a fost, cred, întotdeauna şocul viitorului. Nu suntem politicieni, nu trebuie să ne temem de el; vom trăi şi vom merge înainte. Sau, dacă suntem obligaţi de o putere care bagă în dube oameni cu gurile oricum astupate, vom accepta, la limita-limitei, doar dacă nu s-o putea altfel, să mergem un pic înapoi. Şi vom da foc ogorului pentru o nouă, obligatoriu altfel de ‚agricultură’.
p.s. alte fotografii de la flashmobul din Cluj. Cu precizarea că şi la noi poliţia a fost prezentă, dar nu a intervenit în nici un fel.
sursa: cornelvilcu.blogspot.com
Adauga comentariu