Prin toamna anului 1990, în calitate de viceprim ministru (ministru de stat) pentru reformă, am avut o întâlnire cu ministrul justiției de la acea vreme, profesorul Victor Babiuc, ca să discutăm problema schimbării sistemului de justiție sovietic preluat de la vechiul regim comunist.
Din punctul meu de vedere era reforma cea mai dificilă. Dacă era mai ușor de stabilit un mecanism de control reciproc și contraponderi pentru celelalte puteri ale statului, abuzurile eventuale ale justiției erau greu de evitat atât timp cât justiția trebuia să rămână independentă.
Soluții precum instituirea unui Consiliu al magistraților ni se păreau (cum s-a și dovedit) iluzorii. Ca orice putere, și puterea judecătorească este tot politică. Ceea ce se cheamă „politizarea” justiției, nu este debarasarea puterii judecătorești de caracterul ei politic (căci ea este, ca și puterea legislativă și cea executivă, o putere exercitată într-un anumit scop), ci efectuarea actului de justiție într-un alt scop decât asigurarea conformității între lege și acțiunile membrilor societății, respectiv folosirea puterii acordate judecătorilor pentru atingerea altor ținte decât acelea în considerarea cărora le-a fost dată.
Prin urmare eram conștienți de riscul ca un asemenea Consiliu să devină o „cupolă” a unei mafii a magistraților, oricând gata să se alieze cu alte mafii (politice) pentru a promova o agendă politică proprie. De aceea trebuiau aduși acolo inclusiv reprezentanții justițiabililor („societatea civilă”) și cei ai Guvernului (ministrul justiției), precum și mediatorul legitim al Republicii (Președintele) care să medieze, la nevoie, între puterile prezente, ca și între ele și societate, cu privire la tot ceea ce interesa organizarea și funcționarea generală a sistemului. Suprastructura politică a magistraturii căpăta astfel o organizare tripartită, facilitând limitarea reciprocă a puterilor și concilierea priorităților lor.
Riscul politizării justiței vine atât din afara cât și dinăuntrul sistemului. Din afară, prin influența și presiunile exercitate de alți deținători de putere, publică sau privată. Dinăuntru, prin constituirea magistraților într-o castă organizată ierarhic asemenea unui bloc de putere cu interese proprii, distincte de interesele generale ale societății, care își planifică și execută acțiunile în funcție de nevoile sporirii și menținerii privilegiilor ei.
De aici concluzia că independența judecătorilor trebuia să fie absolută dar organizată pe orizontală iar nu pe verticală. Dacă administrarea actului de justiție urma să se realizeze pe cât mai multe trepte de jurisdicție (noi vorbeam de trei – fond, apel și recurs) pentru a evita pe cât posibil eroarea judiciară (dar și corupția judiciară), judecătorii, ca agenți ai puterii judecătorești, urmau să acționexe doar la nivelul instanței din care făceau parte, fără nici o subordonare sau organizare corporatistă ierarhică, exceptând, desigur, aspectele disciplinar-administrative ale muncii lor.
Tocmai pentru a evita ca supravegherea disciplinară să ghideze activitatea jurisdicțională, trebuia să creem o inspecție judiciară independentă de șefii administrativi ai instanțelor, care nici aceea nu se putea autosesiza. Astfel, pentru a sancționa disciplinar un judecător fără riscul de a-l hărțui în îndeplinirea funcției lui specifice, erau necesare trei persoane făcând parte din structuri distincte: unul care să declanșeze acțiunea disciplinară, altul care să stabilească situația de fapt, acordând celui inspectat dreptul la apărare, și altul care să decidă sancțiunea, sub control judecătoresc ulterior. Teoretic, cel puțin, judecătorul nu mai putea primi astfel instrucțiuni de la partidul de guvernământ, și nici nu avea a se mai teme de brațul greu al executivului.
Cum rămânea cu procuratura? Cinci reforme erau esențiale: a) procurorii trebuiau despărțiți de judecători; b) procurorii trebuiau să fie parte a executivului, în calitatea lor de avocați ai statului, simetric cu avocații persoanelor private; c) ca funcționari publici, membri ai executivului, ei trebuiau să se supună controlului ierarhic, dar să se bucure de o autonomie specială (nu de independență) în exercitarea atribuțiilor lor, în sensul că nimeni din afara parchetului căruia îi aparțineau nu putea interveni spre a le da dispoziții asupra modului în care își desfășoară ancheta; d) principiul autonomiei se aplica și organizării generale a procuraturii, care nu ar mai fi trebuit să se constituie într-o structură piramidală unică la nivel național (după modelul leninist de până atunci, al „unei singure procuraturi de la Tula la Kuban”), având în vârf pe Procurorul General al Republicii, ci în parchete distincte cu șefi proprii funcționând pe lângă fiecare instanță judecătorească, coordonate sub aspectul politicii generale de ministrul justiției; e) în lipsa unui judecător de instrucție (instituție foarte greu de organizat într-un timp relativ scurt) dar în aplicarea autonomiei, procurorului de ședință trebuia să i se dea libertatea de a pune alte concluzii decât cele ale rechizitoriului dacă, potrivit conștiinței sale, la finalul cercetării judecătorești, ajungea la o altă convingere decât cea a colegului său care executase urmărirea și formulase acuzarea. Victor Babiuc mai dorea să preia, din dreptul francez, și instituția „intervenției pozitive”, respectiv ca, interzicând ministrului justiției să intervină pentru oprirea urmăririi penale, să îi acorde posibilitatea de a cere, neapărat în scris, urgentarea acesteia, odată declanșată de procuror, și trimiterea dosarului în instanță.
Am căzut de acord cu toate aceste idei și l-am rugat pe ministrul justiției să le trimită direct Comisiei Adunării Constituante pentru redactarea tezelor Constituției, urmând ca și eu să o fac prin intermediul consilierului meu, dr. Mihai Constantinescu, care era și membru al respectivei comisii.
La scurtă vreme am primit două mesaje de alertă. Unul de la Președintele Comisiei amintite, profesorul Antonie Iorgovan (fără afiliere politică) iar altul de la vicepreședintele său, profesorul Vasile Gionea (membru al conducerii PNȚCD). Amândoi semnalau agitația stârnită în procuratură de proiectele noastre mai înainte descrise. Procurorii vroiau să aibă același statut cu judecătorii (ca magistrați), să se bucure de independență asemenea judecătorilor, să fie scutiți de orice control venit din afara confreriei lor, și să rămână organizați ca o adevărată armată de interior (un fel de jandarmerie civilă) sub comanda unică a unui Procuror General. Ce însemna asta? Păstrarea sistemului sovietic. Nu mai rămânea decât ca o asemenea procuratură să își aleagă apoi aliatul politic convenabil pentru a-și consolida puterea și a-și obține privilegiile dorite.
Am reacționat printr-o conferință de presă improvizată în care am denunțat public „rezistența conservatoare organizată de nomenclatura procuraturii vechiului regim”. (Atunci s-au pus bazele mișcării #rezist.) Mass media a difuzat imediat declarația mea și în câteva ore am primit vizita Procurorului General, Gheorghe Robu. Trecuse înainte pe la Palatul Cotroceni, unde se asigurase de susținerea Președintelui Ion Iliescu și voia să mă convingă că nu este vorba despre „nomenclatura și privilegiile procuraturii”, ci de singura manieră în care se putea asigura combaterea eficientă a infracționalității.
I-am răspuns că Guvernul este cel care trebuie să organizeze aplicarea legii în conformitate cu programul său politic aprobat de Parlament și că rolul procurorilor era să apere această organizare, cu respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor și sub controlul judecătorilor. Pentru asta nu aveam nevoie de organizarea lor asemenea unei forțe militare republicane de sine stătătoare, ci de unități profesioniste plasate pe lângă instanțe, fiecare cu șeful său, aflate sub autoritatea administratorului general al interesului public, Guvernul, și apte a duela cu avocații intereselor private. Așa funcționau lucrurile în democrațiile consolidate ale lumii. (Apropo de lozinca „Vrem o țară ca afară!”.)
Nu aveam nici un motiv să nu preluăm acest model și să menținem procuratura ca pe un instrument privilegiat al terorii de stat. Drept pentru care, m-am deplasat la Senat, acolo unde își avea sediul Comisia constituțională, și am convenit că viitoarea Constituție urma să adopte sistemul descris de mine și evident susținut de toți experții externi care asistau Constituanta.
Ceea ce credeam a fi sfârșitul crizei era doar începutul întețirii ei. Într-o bună zi profesorul Iorgovan a năvălit agitat în biroul meu din Palatul Victoria pentru a-mi spune că fusese convocat la Palatul Cotroceni ca să prezinte Președintelui Iliescu proiectul textelor privind organizarea procuraturii. Nemulțumit de ceea ce auzea, acesta i-a reproșat președintelui Comisiei constituționale formula găsită și diferența majoră dintre aceasta și ceea ce el transmisese prin consilierii săi, în consens cu Procurorul General. Când Iorgovan a încercat să se apere spunând că soluția este cea convenită cu domnul ministru Severin, reacția a fost de-a dreptul violentă: „Cine este Severin?! Tu faci ce spun eu!”
Aveam o criză. Cum o puteam soluționa?
(Va urma)
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin Blog
Adauga comentariu