De profesie… om politic

Una din maladiile aduse de spiritul democratic – încă mult înainte de a fi apărut “sistemele fasciste”- este credinţa multor necalificaţi că sunt oameni politici predestinaţi.

Maladia îi face pe contaminaţi să renunţe la orice activitate lucrativă sau pur ştiinţifică dedicându-şi, spun ei, tot timpul politicii.

Pentru respectul adevărului trebuie să mărturisim, cu regret,că numita molimă bântuie şi în rândurile prietenilor noştri fără însă a produce, din fericire, dezastre. În alte grupări însă, boala a luat caracterul unei extinse epidemii endemice. Exista în ţară, înaintea actului isteric, dar păstrând proporţia, în lumea exilului breasla politicienilor de profesie a crescut în număr. Se poate replica prezentei cenzurări că şi politica sau că mai ales politica, impune practicienilor ei asimilarea unor complexe cunoştinţe, o constantă specializare şi analiză a evenimentelor trecute şi prezente, a cauzelor şi consecinţelor acestora şi că astfel de servituţi abia pot fi satisfăcute în cele opt sau douăsprezece ore de lucru ale unei zile.

Argumentul e peremptoriu dacă se aplică numai unei infime minorităţi de elemente consacrate directivei diferitelor grupări ideologice, când necesitatea respectivelor grupări le absoarbe -şi cu folos- tot timpul.

Este însă lipsit de valoare când e invocat de orice târâie brâu, sclivisit sau zdrenţăros care încearcă să-şi ascundă falimentul intelectual, trândăvia sau setea unui arivism facil, sub masca unei acaparatoare desăvârşiri a tecnicismului politic. Şi tocmai indivizii de această speţă, farseurii şi rataţii, incompetenţi prin definiţie şi inapţi de a-şi apropia măcar abecedarul artei politice, au dat şi dau marele procent de “profesionali”.

În general oamenii de bine şi cu bun simţ atraşi de problemele politice câştigându-şi prin merite proprii un loc în sânul colectivităţii în care trăiesc şi paralel cu ascensiunea lor profesională acumulând – dacă au avut realmente vocaţie politică – şi cunoştinţele de specialitate, au putut aduce partidelor lor şi prin acestea ţării lor, un aport pozitiv.

Posedarea unei cariere nepolitice -precum şi stabilitatea- materială şi amprenta lăsată de disciplina muncii -formaţia psihologică- îi determină în practica politică şi în exercitarea funcţiilor publice să procedeze dezbrăcaţi de interese personale şi cu importantul sentiment al răspunderilor.

În ultimele decenii a predominat celălalt tip de om politic, profesionalul fără profesie. Trepăduşul “ţine geantă“, teoreticianul stâlp de cafenea, nepoţelul, “şmecherul” care dona partidului înaintea unor alegeri orice sume, ştiind că îşi va recupera înzecit plasamentul prin afacerile veroase pe care le putea rezolva ca deputat. Oamenii mânaţi numai de interesul propriu sau de al partidului în măsura în care le asigura ascensiunea şi îmbogăţirea ca să reziste până la viitoarea guvernare, au constituit marea majoritate a politicienilor din care s-au recrutat parlamente şi guverne.

Calitatea lor ne-a adus unde am ajuns.

De acum încolo să deschidem mai bine ochii. Şi când astfel de specimene de profesiune … oameni politici îşi vor prezenta vreo candidatură sau -şi mai grav- se vor prezenta de-a dreptul ca “reprezentanţii” noştri, să-i întrebăm “de ce?” şi să le indicăm noi unde le este locul. Procedând altfel, foarte curând nu ne vom mai putea trage sufletul de guvernanţi, unul mai reuşit ca altul, iar mâine în ţara liberată, haosul şi batjocura vor continua sub o nouă etichetă.

Destul!

Autor: Alexandru M. Frâncu „Însemnări”, Buenos Aires 1952

Sursa: Permanente