De la ” Made în România” la ” Made by Romania”

Titlul este o parafrazare a ”From made in China to made by China”, obiectiv strategic al politicii economice chineze, care își propune trecerea de la faza de asamblare-montare a unui produs la faza în care respectivul produs este nu numai asamblat ci și conceput de industria chineză. Altfel spus, este trecerea de la industria de tip manufacturier la industria de tip cercetare/dezvoltare.

Când și cum ar putea industria românească să-și propună și ea un asemenea obiectiv ?

Locul României în diviziunea internațională industrială
Conducerea comunistă a României obișnuia să se laude cu faptul că industria socialistă autohtonă avea o gamă sortimentală de produse mai mare decât cea a Cehoslovaciei, țără socialistă considerată ca fiind una dintre cele mai industrializate din cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

Se spunea cu mândrie că industria românească este atât de diversificată încât produce de la creioane și ciorapi la turboreactoare, tancuri și apă grea. Nu se spunea însă care era eficiența acestei diversificări în termeni de calitate/progres tehnic, export, energointensivitate și poluare a mediului. Dacă s-ar fi spus , atunci ar fi trebuit adăugar faptul că doar cca.5% din produsele industriale puteau fi exportate pe piețele libere. Cea mai mare parte a exportului mergea spre piețe necompetitive dar pe care exista deschidere politică, adică CAER și țări aflate în zona prosovietică.

Doi au fost factorii determinanți ai politicii comuniste de concepere a acestei structurii industriale : diviziunea impusă prin reglementările CAER și ulterior (1975-1980),viziunea autarhico-naționalistă a lui Ceaușescu.

După 1990, România nu a reușit o transformare structurală modernă și eficientă a industriei ,odată cu renunțarea la sistemul centralizat de conducere, ci doar o distrugere violentă a vechii structuri, fără a construi o nouă structură capabilă să-i pună mai bine în valoare factorii de avantaj comparativ, atât pe piața internă cât și pe cea internațională.

Astfel, structura industriei românești poate fi caracterizat prin următoarele trăsături definitorii: a) restructurarea industrială s-a realizat prin influențe exclusiv externe, prin pătrunderea haotică a capitalului străin pe calea delocalizărilor , urmare a faptului că nu a existat o strategie națională pe termen mediu și lung menită să definescă prioritățile structurale pe baza analizei factorilor naționali de avantaj comparativ; b) industria a fost transformată într-un subcontractor specializat în producerea de piese de schimb, subansambluri şi produse de lohn pentru pieţele occidentale ; c) s-a accentuat procesul de involuție față de tendințele mondiale ale calitățiii dezvoltării industriale prin prevalarea caracterului de industrie ” manufacturieră de asamblare” în dauna caracterului de industrie ” de inovare și cercetare”.

Este semnificativ faptul că după cinci ani de la aderarea la UE, industria românească nu se află cu nici un produs pe lista ” top ten” a pieței europene.

Statul, piața sau tradiția

Cine și cum ar putea determina structura industrială ?

Analiza istorică a procesului de formare, schimbare sau consolidare a structurii industriale în marea majoritate a țărilor lumii începând din perioada primei revoluții industriale din Anglia și Țările de Jos până în zilele noastre arată că există factori de influență asupra structurii industriale cu caracter permanent, cum ar fi : potențialul, calitatea și diversitatea resurselor naturale ; potențialul uman ; condițiile climaterice ; nivelul cultural și educațional al populației ; gradul de urbanizare și de dezvoltare instituțională ; formarea clasei mijlocii și ridicarea gradului de acumulare internă a capitalului ; expansiunea externă (teritorial/colonială).

Deasemenea, există factori de influență cu caracter conjunctural, cum ar fi : crize economice sau catastrofe naturale ; stări beligerante, stări postbeligerante ; schimbări și progrese notabile de tehnologie, informatică,modificări importante în structura balanței energetice ( cărbune versus petrol, petrol versus regenerabile, etc) .

Însfârșit, identific și factori de ordin geopolitic, cum ar fi : perioda războiului rece și evoluția raporturilor dintre superputeri; dispariția sistemului colonial.

S-ar putea aduce în discuție și ” tradiția meșteșugărească” seculară din anumite zone sau țări ( ceasornicăria în zona franco-elvețiană a Haute Savoie , prelucrarea pielei în Toscana, sticlăria în Moravia sau prelucrarea oțelului în regiunea Kansai din prefectura Kyoto) dar nu este un argument valabil în toate cazurile ( În secolul XVIII , J.W von Goethe spunea că poporul german este prea romantic pentru a se ocupa cu ”fierăria și alte munci de atelier” ( vezi:„ Goethe-The Collected Works. Scientific Studies”. Ptrinceton.1995), iar industriașii englezi au introdus marca ”made în England”, spre mijlocul secolului XIX,pentru a se delimita de calitatea extrem de proastă a puștilor Lee-Enfield pe care Prusia le fabrica sub licență britanică ).

Sinteza acestor factori ne conduce la ideia complexității extreme a conceptului de diviziune industrială și a modelului de structură industrială.

Există,evident, o tendință dominaintă a orientării structurii în baza avantajului comparativ evidențiat prin mecanismul pieței dar nu se poate nega nici influența importantă a unui mecanism de intervenție statală, apărut pentru prima dată din acest punct de vedere, prin Corn Law din 1815 care prin protejarea agriculturii britance facilita indirect acumularea internă de capital necesară susținerii expansiunii industriale.( Prețul mai mare al alimentelor obliga la o creștere corespunzătoare a salariilor ceea ce stimula și consumul produselor industriale prin schimbarea raportului dintre produsele alimentare și nealimentare în coșul de consum al muncitorimii industriale).

În opinia mea, orice discuție privind structura industriei românești trebuie să plece de la recunoașterea importanței interdependenței dintre rolul pieței, al statului și al tradiției , încercându-se un echilibru, fără exagerarea sau diminuarea importanței unuia dintre cei trei factori.

Un posibil scenariu de concepere a structurii industriei românești

În actualele condiții ale economiei românești, conceperea unei structuri industriale trebuie să aibă în vedere, inafara cadrului general, de un argument specific și de importanță vitală, acela al obținerii de urgență a stării de ”securitate națională”. România suferă în prezent de o insecuritate ce poate afecta pe termen lung starea națiunii. Este vorba despre insecuritatea alimentară și energetică.

În consecintă, industria românească ar trebui să aibă ca prioritate dezvoltarea ramurilor aferente sectorului energetic și cele ale suținerii agriculturii ( tractoare, mașini și echipamente agricole, fertilizanți) ca și ramurile de prelucrare superioară a produselor agro-alimentare.

Din punctul de vedere al orientării structurii prin factori de avantaj comparativ, opinez spre o reevaluare a acestora. În noile condiții globalizante și mai ales în condiții de criză, teorie ricardiană a factorilor de avantaj comparativ devine un mijloc de creștere a eficienței schimburilor internaționale și o cale de relansare economică în condiții de criză numai dacă este adaptată noilor situații și dacă este interpretată ca un instrument al strategiilor de dezvoltare pe termen mediu și lung.

O analiză primară ne arată că România a mizat exclusiv pe o singură grupă de factori de avantaj comparativ , cei de natură marfară : costul redus al forței de muncă și paritatea leu/euro/dolar. Ar trebui luată în calcul necesitatea trecerii și la alt tip de factori de avantaj comparativ : resursele minerale și a mediului natural, în primul rând suprafața și calitatea terenului agricol.

Iată că, dezvoltarea unei structuri industriale mai eficiente și mai puțin dependente de un exportul unidecțional ne aduce și prin avantajele comparative tot la necesitatea accelerării dezvoltării ramurilor conexe agriculturii și a celor apte de a valorifica resursele naturale.

Desigur, piața ar favoriza o astfel de structură prin faptul că s-ar reuși transformarea avantajelor comparative în avantaje competitive dar nu fără un impuls intervenționist din partea statului. Am putea prevedea o anumită politică fiscală stimulatorie dar este puțin probabilă în condițiile existenței unor restricționări externe . Este însă posibilă o ” intervenție” printr-o orientare prioritară a investițiilor în mediul economic necesar dezvoltării acestor ramuri, de la infrastructură la educația și pregătirea personalului, printr-o simplificare a procedurilor birocratice și prin lărgirea ariei de acțiune în sistem public-privat. O intervenție binevenită ar fi și cea practicată prin ceea ce se numește diplomație economică.

De la teorie la practică

Orice intenție de a concepe o viitoare structură a industriei românești va putea pusă în practică doar dacă se obțin două condiții esențiale : consens politic asupra continuării pe mai mult de un mandat guvernamental al proiectelor de interes general și recăpătarea încrederii în forțele proprii. Schimbarea sau modernizarea unei structuri industriale cere nu numai timp ci și voință politică. Nu este vorba de ”impunerea” unor directive sau de aplicarea unor măsuri cu caracter politic ci de credibilizarea programelor de guvernare la nivelul mediului economic și de asigurare a unui orizont de predictibilitate al demersului economic.

Trebuie însă adăugată și o notă de realism chiar dacă nu este de natură optimistă. Din păcate, România a depășit termenul la care se putea trece rapid și eficient la o restructurare industrială, pierzând avantajul factorului timp. Decalajul de dezvoltare ( instituțională, tehnologică, de capital și mentalitate managerială) ne va condamna și în viitorul deceniu ( nu mă aventurez la predicția unei perioade mai lungi)la acceptarea unei structuri incompatibilă nu numai cu expectațiile noastre dar și cu tendințele internaționale.

Astfel, trebuie să recunoaștem că România nu numai că nu are o tradiție industrială comparabilă cu alte țări dar nici nu mai dispune de capacitatea de a trecre de la” made în Romania la made by Romania”. Sectorul de cercetare/dezvoltare nu mai funcționează iar capacitatea inventivă ( vezi rezultatele excepționale ale invențiilor românești la Saloanele internaționale de inventică) nu este susținută. În aceste condiții, industria românească este condamnată rămână sub umbrela tehnicii și tehnologiei străine care, prin delocalizare, va reglementa și în viitor structura industriei în direcția industriilor de montare/asamblare.

Desigur, ne vom putea bucura că avem locuri de muncă dar ne vom afla în continuare la un nivel de decalaj care nu va permite locului de muncă românesc să fie retribuit la nivelul locului de muncă din alte țări.

autor: Mircea Coşea
sursa: cursdeguvernare.ro