De ce suntem așa

Atmosfera de neputință din viața politică actuală a devenit, poate, insuportabilă, dar e cât se poate de respirabilă.

Cu alte cuvinte, decizia politică, proastă sau absentă, alăturată deficitului de alternativă, nemulțumirii generale și lipsei de perspectivă, ar trebui să provoace un seism. În schimb, muntele cutremurat dă naștere doar unui șoricel. Un șoricel al resemnării și acomodării la ce este rău, în așteptarea, regăsită din alte vremuri, a ceea ce poate fi și mai rău.

Avem toate motivele să ne întrebăm serios de ce nemulțumirea atrage resemnarea, într‑un sistem democrat liberal, în care primenirea cursului face parte din instrucțiunile de utilizare. Nu mai suntem în dictatură, deci, se poate. În societatea deschisă, pe de altă parte, s‑a întețit corul antic, cu rezonanța celui al Armatei Roșii, de clamare a nemulțumirii. Libertatea de expresie este folosită în exces, chiar mai mult decât libertatea de opinie, ca să nu mai vorbim de cea a acțiunii politice. O cutie de rezonanță performantă a eșecului politic pare să fi devenit viața publică. Lipsește sensul transformării, și la guvern, și în opoziție.

De ce am ajuns în această situație? Face ea parte din șirul unei „specificități“ românești? E, poate, doar o secvență a crizei capitalismului mondial în versiune carpatodunăreană, care, pervertind importul occidental de valori, îl „îmblânzește“ și „umanizează“ de fiecare dată?

Dar unde sunt celebrele noastre calități comunicaționale, care „îmblânzesc“ rând pe rând fascismul, comunismul și capitalismul, în sensul în care nici unul nu‑și păstrează în proiecțiile realității litera de oțel originară?

Într‑o țară a bruiajului informațional prin excelență, în care toată lumea explică, are dreptate și acuză în același timp, într‑o versiune revizuită a „republicii procurorilor“ din Italia anilor ’90, în care rechizitoriul și mai nou stenograma au devenit instrumente principale de asanare comunitară, te și miri cât de puțin și prost se anunță, previne sau explică dezastrul.

Un deșert al explicării situației proaste, o imposibilitate de exprimare a compasiunii, un vid al capacității de a te pune în locul celuilalt, mai lovit de criză decât tine, par să fi devenit trăsăturile guvernanților. Înțeleg că fatalitatea „păliturii de osândă“ a crizei se datorează celor șapte ani ai vacilor slabe, travestite în vaci grase de predescesorii liberali sau social‑democrați. Mai pot pricepe că obsesia câștigării alegerilor i‑a făcut să folosească amortizorul atunci când au tras la ținta populistă a măririi salariilor în învățământ sau a veniturilor clienților și sponsorilor, deghizați în amatori de patinoare rurale și săli olimpice comunale.

Ceea ce nu se poate înțelege este conjunctura nefastă care reunește intenția rea, incompetența, lipsa de suflet, absența talentului politic minimal care este puterea de convingere și alinare a demosului speriat, prin cuvânt.

Ne‑ar fi ușor să deschidem zoom‑ul spre o realitate mai largă, istorică și geografică, care să ne explice aceste defecte grave. Cu alte cuvinte, suntem parte a culturii politice balcanice sau nu traversăm decât o fază suplimentară într‑o istorie oricum nefericită și incompletă în comparație cu colegii noștri francezi sau germani. Trecând peste obiecțiile mai moderne, care consideră caduce explicațiile ce țin de psihologia popoarelor sau a civilizațiilor inferioare și superioare, să rezum, totuși, versiunea clasică a celor cinci‑șase păcate originare ale culturii politice în Balcani.

Avem aici o relație dintre stat și societate în care s‑a acumulat adversitatea. Statul, de la jugul otoman la orânduirea comunistă și postcomunistă, este perceput ca un corp străin, care te selectează sau sancționează arbitrar, fără să te protejeze sau să‑ți răsplătească performanța. Avem o viziune utilitaristă a statului, rezumabilă simplu: posturi în apa­ratul de stat contra sprijinirea unui partid politic.

Exista apoi, în partea noastră de lume, o neîncredere profundă în instituții. Persoanele și rețe­lele personale au un rol mai important. Biserica și armata – forme comunitare, nu instituții ale democrației – se bucură de mai multă încredere decât parlamentul sau justiția. D. Gusti spunea în anii ’30, și enunțul e perfect valabil și azi: „Camarila este cel mai puternic partid românesc“.

Legile nu sunt luate în serios. Dovada este nerespectarea constituțiilor sau avalanșa de excepții prin ordonanțe de urgență sau decizii ale Curții Constituționale care separă, nu unesc corpul social. Una din trăsăturile cele mai vechi și mai actuale ale culturii noastre politice este însă deficitul capacității de consens al elitelor. Nu se respectă regulile jocului, iar adversarul politic este tratat ca un inamic pe câmpul de luptă. Rezultatul au fost și au rămas, deseori, obstrucția, autoblocarea mecanismelor de reglare, violența politică.

Ultima trăsătură posibilă este deformarea sistemului democratic în aplicațiile lui practice. Cu alte cuvinte, indiferent de ideologie sau doctrine, de dreapta sau de stânga, practicile politice din România sunt marcate de paternalism (voievodul, tătucul, președintele e șefu’), etatism (statul a dat, statul a luat), egalitarism (el de ce, și eu nu) și colectivism (să moară capra vecinului).

Iată deci că avem suficiente, chiar prea multe, motive să fim așa cum suntem astăzi. Nemulțumiți de situație, nemulțumiți de noi. E vreo ieșire?

Autor: Emil Hurezeanu
sursa: moneyexpress.money.ro