„Nu este nici o ruşine să te naşti prost, ruşine este să mori prost.“ (Marin Sorescu)
Prostul este prost pentru că se crede pe sine deştept şi pe alţii proşti şi nu tace cînd ar trebui să tacă. Se crede că este ceea ce, de fapt, nu este, se preţuieşte pe sine mai mult decît îi apreciază pe alţii, se pricepe la toate, mai puţin la ceea ce ar trebui. Se simte bine în ape tulburi şi stingher în alte condiţii. Este încîntat de sine şi de cum gîndeşte, fără să realizeze că ceea ce gîndeşte şi face este fără valoare pentru alţii. Aceasta este drama prostului: crede că ştie ceea ce, de fapt, nu ştie şi, în naivitatea lui, nu realizează că ceilalţi ştiu ceea ce el nu ştie. De aceea se spune: „Prostia nu are limite. Pînă şi despre spaţiu se spune că e mărginit de propria curbură, dar prostia se întinde dincolo de infinit“ (Gene Woffe).
Prostul crede că numai ce face el este bine şi nu acceptă să fie altfel. Crede că are întotdeauna dreptate şi, mai tot timpul, este în contradicţie, pentru că „spiritul de contradicţie e personalitatea prostului“ (G. Călinescu). De aceea, se consideră că „cei mai supărători dintre proşti sînt spiritualii“ (La Rochefoucaud). Este greu de schimbat un prost, indiferent de pregătire şi educaţie. „Dacă un om este prost, nu poţi să-l de-prostifici trimiţîndu-l la universitate. Pur şi simplu, faci din el un prost şcolit“ (Desmond Baglev). El străbate lumea, fără să ştie bine de ce. Încotro merge, nimeni nu ştie. Abia dacă îşi aminteşte cineva de unde vine.
Prostul nu este un ticălos, ci este de bună credinţă în ceea ce face şi spune, numai că ceea ce spune şi face, face prost. Nu are intenţia răului, deşi prin ceea ce face provoacă răul, chiar şi atunci cînd vrea binele. Nu este de „condamnat“ prostul ca om, ci comportamentul omului prost. De aceea, prostul este agreat de anturaj, uneori compătimit, dar este mai întotdeauna înţeles, dă farmec şi culoare grupului, mai mult rezonează decît distonează cu acesta. Întotdeauna avem nevoie de proşti, la fel ca şi de înţelepţi, pentru că, dacă înţelepţii ne luminează, proştii ne ajută să ne evaluăm propria prostie. Dacă n-ar fi proştii, cum am şti cine sînt deştepţii? Dar oare aşa, ştim? „Proştii sînt cei care par şi jumătate din cei care nu par“ (B. Grocian). Din jumătatea celor „care nu par“, provin ticăloşii, o specie cu totul diferită de a proştilor.
Prostul nu este nici ipocrit, pentru că el crede în ceea ce face şi nu o face cu un înţeles ascuns sau din interes. Proştii pierd mai degrabă cu bună ştiinţă, decît să cîştige prin ticăloşie. Este bine să tratezi cu rezervă „sfatul“ prostului, dar să te fereşti de grija ticălosului. Am putea spune că într-un „peisaj“ diversificat, prostul este în anumite limite şi condiţii chiar o persoană onorabilă.
Prostul este însă „fudul“, pentru că altfel n-ar fi cum – se mai spune – prost destul. În fudulia lui, uneori devine – dacă nu enervant – cel puţin agasant, pentru că este bine ştiut: „un om înţelept îşi schimbă părerea, un prost – niciodată“ (proverb spaniol). Sînt cazuri de prostie persistentă, cînd pe bună dreptate se spune că „nu este ceva mai frumos decît să asculţi tăcerea unui prost“ (Helmut Qualtinger).
Dar asta-i viaţa: mereu vom avea, în urmă şi în faţă: tăcerea înţelepţilor, ticăloşia ticăloşilor şi credulitatea proştilor.
Gheorghe BĂILEŞTEANU
gheorghe.bailesteanu@feaa.uvt.ro
sursa: dilemaveche.ro
Îmi place ce-ai scris mai sus, întradevăr un subiect interesant, discutabil şi care se va menţine încă mulţi ani. Totuşi de ceva timp mă gândeam dacă spre exemplu, dacă ai putea, ca individ raţional, privind situaţia în ansamblu, să faci un om ce crede că are dreptate mai tot timpul şi mai tot timpul greşeşte în ceea ce zice, să-l faci în aşa fel încât să-l trezeşti la realitate. Adică să-l faci să înţeleagă faptul că mai tot timpul vorbeşte şi crede fără să judece logic, multe din prostiile pe care le spune şi nu doar într-o singură situaţie întâlnită în prezent ci per ansamblu analizând tot comportamentul lui, din trecut şi din prezent.