De ce-și hulește unii țara?

(Ante Scriptum: gramaticoșii sunt rugaţi să-şi lase armele în teacă; titlul e în strictă concordanţă cu persoanele vizate!)

Un bun prieten (de baştină) de prin părţile Clujului, sau ca să fiu mai precis din Parma (unde locuieşte de vreo câţiva anişori) – Doru Haja, ne-a atras atenţia pe facebook în legătură cu o tristă şi eternă problemă readusă aproape cotidian în actualitate de câte-un Făt-Frumos “de-al nostru”, care, odată ieşit în lume, se trezeşte dând din gur-aiurea către toţi cei care nu-l cunosc (că de l-ar cunoaşte …), cum că el ar fi un fel de “oaie albă” (cum altfel decât “singura”) provenită dintr-o stână întreagă de “oi negre”!

Tuturor acestor slobozitori de cuvinte, aş avea a le spune vreo două vorbe, în trei paşi.
Pasul 1 – Varianta de “luare aminte” şi de “băgare la cap”!
 ( în care vă luăm “cu ghinişoru’ !“)
Mai, băieţi (şi fete, deopotrivă, că rătăcirea mentală nu ţine cont de sex !), veniţi-vă în fire şi daţi-vă seama la vorbă ! V-aţi pus vreodată problema dacă e frumos din partea voastră să încercaţi a vă evidenţia pe voi, vorbindu-i de rău pe alţii? Asta, aşa …, la modul general.

Mai concret: V-aţi pus vreodată problema dacă e corect din partea voastră să încercaţi a vă cocoţa în ochii gazdelor voastre şi a interlocutorilor voştri din străinătate, coborându-i sub nivelul vostru pe toţi acei de-un neam cu voi?

Şi dacă nu v-aţi făcut niciodată procese de conştiinţă din pricina asta (se poate întâmpla: nu suntem cu toţii duşi pe la biserică şi educaţi în spiritul creştinesc al poruncii “nu huli”!), v-aţi întrebat vreodată: “La ce îmi foloseşte asta?”, “E util ceea ce fac?”, “Am vreun câştig din toată treaba asta?” și în final: ”Fac bine, sau fac rău?”

Şi mergând mai departe cu raţionamentul (Vedeţi !… Eu sper că vorbesc totuşi cu persoane având un oareșicare potenţial raţional…), v-aţi imaginat vreodată ce ar putea gândi unul care vă aude vorbindu-vă de rău neamul din care aţi ieşit şi ţara în care v-aţi născut, aţi crescut şi v-aţi format (că referitor la educaţie, aş avea unele dubii şi suspiciuni) ?

V-aţi gândit vreodată că prin această atitudine, vă plasaţi în postura “chiorului” din “Țara Orbilor”? Că prezentându-vă ţara din care tocmai aţi plecat drept o “mocirlă”, nu faceţi altceva decât să le atrageţi atenţia partenerilor dumneavoastră de dialog, asupra noroiului care a rămas pe voi? Şi că ulterior vă va fi foarte greu să le mai demonstraţi că sunteţi mai puţin murdari, decât murdăria pe care pretindeţi că aţi lăsat-o în urmă?

Reproduc în cele ce urmează o scurtă postare a unei prietene de net a domnului Doru Haja şi câteva dintre replicile pe care le-a declanşat:

Vadvirág Violeta :

“Ştiţi ce mi-a spus odată un spaniol? Un om simplu, agricultor, ce avea multe livezi de portocali… „Românii îşi fac rău lor înşişi vorbind de rău ţara din care vin şi neamul din care se trag. Cu asta nu cresc în ochii noştri. Din contră. Dacă eşti capabil să-ţi trădezi sângele, cu atât mai mult o vei face cu cei ce nu au legătură directă cu tine.”

(Notă: Lăsaţi deoparte observaţia că “la ei” un om un simplu, un muritor de rând, e normal să aibă mai “multe livezi de portocali” …) 
Lia Lup :

Da, mare dreptate o avut!!! Cei mai mari duşmani ai românilor sunt ei înşişi!!! Românii în loc să fie uniţi şi să-şi laude neamul lor ei tot ridică în slăvi pe alţii ,de parcă intre români nu ar fi oameni de isprava, oameni frumoşi şi tradiţii frumoase …

C. M. :   

Laud ceea ce este de lăudat ! Şi spun adevărul ….despre ceea ce sunt întrebat ! A spune adevărul despre ceea ce nu ne convine este cumva o greşeală ? Greşeala ar fi să ascundem….

Doru Haja :   

Nu ,nicidecum, dar de la a relata un adevăr (dureros ) , până la a jubila de bucurie la orice „derapaj ” , sau a generaliza gen : „țara aia de… , românii. … , poporul ăla de. .. este ceva distanță. Şi-apoi, fiind vorba de popor , de neam, de țară, ar mai fi ceva –respectul !

Remus Constantin Raclău : 

A ne spăla rufele în familie este un minim semn de decență, iar a te abţine de la a „spune adevărul despre ceea ce nu ne convine” unor străini este, dacă nu un semn de inteligență, atunci un gest obligatoriu din punct de vedere al instinctului de conservare. 

Onorabilitatea unei persoane pleacă (dar atenţie – nu se rezumă) de la conştiinţa apartenenţei la un grup uman cu vechi tradiţii şi rădăcini, de la preţuirea acestor rădăcini, prin cinstirea şi respectul faţă de părinţi, faţă de neamuri, de prieteni, de vecini şi de toţi cei de-un neam cu tine, fără de care tu n-ai fi fost cel ce astăzi eşti.

În consecinţă cine îşi bârfeşte (vorbeşte de rău) neamul, ţara şi poporul, nu face altceva decât să se auto-eticheteze, să se definească pe sine în raport cu persoana cu care discută, prin raportare la locul său de baștină și la neamul din care se trage. Toate lumea are probleme, toate ţările îşi au dificultăţile lor și toate naţiile pământului îşi au necazurile lor, toate într-o măsură mai mare sau mai mică. Deci nimeni nu-i mai breaz ca altul!   

Pe de altă parte nu trebuie să confundăm problemele personale cu cele ale naţiei şi nici nu e corect să generalizăm o părere proprie la scara întregului neam. Cine sunt eu, un simplu individ, să judec o naţie întreagă? Cine îmi dă mie dreptul ăsta? Comentariul spaniolului e elocvent în acest sens şi cine nu înţelege ceea ce a vrut să zică … îşi merită soarta !

Stai şi te gândeşti …, oare ce-i împinge pe unii să-şi vorbească de rău ţara? Ce s-a întâmplat în viaţa lui, atât de grav încât să-l împingă să-şi renege cu obidă și dispreț rădăcinile şi obârşia? Ce-ar putea justifica un astfel de comportament şi o astfel de atitudine?

Există într-adevăr în viaţa fiecăruia dintre noi, momente când ne trezim în mod inevitabil implicaţi în anumite contexte defavorabile, care pot conduce, sau care poate că ne-au condus deja, la anumite deznodăminte total negative. Se poate întâmpla! Nimeni şi nimic nu e perfect pe lumea asta. Doar că, de regulă, atunci când se întâmplă una ca asta, orice om cu conştiinţă de sine şi cu scaun la cap, ia o pauză şi-şi face un bilanţ pentru a încearca să înţeleagă cum şi de ce a ajuns EL într-o astfel de situaţie şi ce erori din în viaţa sa, l-au purtat la un astfel de deznodământ.

Există oameni care reuşesc să facă asta în mod raţional, punând în funcţiune logica obiectivă a proceselor de conştiinţă de tip cauză-efect. Şi, de regulă, mergând în sens invers pe firul evenimentelor, orice om normal şi cinstit cu el însuşi, reuşeşte să le individualizeze cauzele, din care se pot extrage cu uşurinţă învăţămintele care îi vor permite ca pe viitor să evite de a mai face aceleaşi greşeli. “Errare humanum est” ! Şi de regulă, cine conştientizează greşeala şi-i individualizează cauzele, reuşeşte singur să se redreseze şi să se adapteze în mod favorabil la situaţia nou creată.

Alţi oameni însă, în locul unei (posibil complicate) analize lucide şi profunde, preferă calea mai simplă a fugii de răspundere din fața propriei conștiințe – calea laşităţii.

În această situaţie, intră automat în funcţiune instinctul ăsta imbecil de autoprotecţie cerebrală, conform căruia eu nu sunt niciodată vinovat şi că vinovatul trebuie căutat oriunde în altă parte, numai nu în propria persoană.

Caracteristic acestor oameni este faptul că nu-i lasă inima să dea vina pe impotența lor de a înfrunta greutăţile vieţii, pe incapacitatea lor de a se adapta la situaţii inedite – care ies din tipologia cotidiană, pe insensibilitatea lor din tentativele de a relaţiona cu semenii, pe inabilitatea lor de a comunica – de a negocia şi de a argumenta, pe lisurile lor de natură cultural-cognitivă – datorită cărora nu reuşesc să înţeleagă esenţa unor fenomene, lucruri sau evenimente care li se întâmplă, şi atunci se lasă cuprinşi de disperare.

Nesesizând cauzele interne, ajung să creadă că sunt victimele inocente ale unor circumstanţe inevitabile, externe fiinţei lor: oricine şi orice e susceptibil de a fi vinovat de eşecurile sale, numai ei nu. Şi odată început, procesul de victimizare declanşează un blocaj mintal demobilizator: pentru oamenii în cauză, totul devine inevitabil ca un vortex – nu mai văd rolul gândirii, nu-i mai înţeleg rostul şi nu mai reuşesc să înţeleagă nimic din lumea în care trăiesc. Şi-atunci încep să-şi plângă singuri de milă.

“Omul care nu se poate raporta exclusiv la sine este într-un stadiu de victimizare. “Omul este măsura tuturor lucrurilor.” (Protagoras) Victimizarea reprezintă un nivel inferior de conştiinţă. Cunosc oameni inteligenţi, captivi în victimizare, aşadar în acest stadiu inferior de conştiinţă. Mintea nu ne poate ajuta să trecem la un nivel superior de conştiinţă decât cu acordul nostru. Mintea este doar un instrument care ne serveşte scopurile, iar acestea depind în mare măsură de nivelul nostru de conştientizare. O minte pusă în slujba defensivei propriei victimizări poate fi foarte inteligentă, subtilă şi persuasivă, dar cu ce folos? Un om dornic să se victimizeze şi să-şi decline astfel propria responsabilitate îşi va folosi mintea spre a scorni orice fel de scuze sofisticate, orice subterfugii, acuze mascate şi abile, orice numai să nu fie nevoit să stea drept şi demn în faţa propriei conştiinţe.” (Citat dinhttps://liviabonarov.wordpress.com/2016/05/11/greşeala/)

A te plânge mereu este de fapt un şiretlic ieftin, o şmecherie meschină, prin care încerci să determini persoana din faţa ta să îţi acorde un tratament preferenţial: vrei să-i înmoi sufletul ca să îţi treacă cu vederea anumite scăpări, sau erori. Ştii că nu meriţi, ştii că ai greşit, şi acum şi altă dată, ştii că nu eşti capabil de mai mult, şi atunci încerci să-l impresionezi făcându-l să-i fie milă de tine …
A provoca milă cu bună ştiinţă … Nimic mai patetic !
Din păcate, am o “noutate” pentru acest gen de oameni: un lucru este cert pe lumea asta între mila faţă de alţii şi propriul buzunar, omul alege de cele mai multe ori buzunarul .

Pe de altă parte, vorbindu-ţi de rău ţara din care provii şi neamul în care te-ai născut, nu produci alt efect decât acela de a te discredita pe tine (“cu tot neamul tău”) şi pe toţi conaţionalii tăi, de a te auto-eticheta ca făcând parte dintr un neam care este aşa cum îl descrii tu, întrucât şi tu la rândul tău provii din aceeaşi ţară, care este aşa cum o descrii tu.

Cred că începe să fie destul de clar chiar şi pentru tine, că procedând în acest mod, nu doar că iţi faci un rău ţie însuţi, cu guriţa ta, dar în mod inconştient provoci un rău imens şi nemeritat – o mare nedreptate, tuturor acelor persoane, de acelaşi neam cu tine !

Pentru străinul căruia i te-ai “destăinuit”, toți cei care provin din același neam cu tine sunt și vor fi pe veci compromiși !…

Orice conațional de-al tău care va veni vreodată în contact cu străinul în faţa căruia ai avut nesăbuinţa să-ți verși amarul, va fi tratat cu dezinteres și dispreț, așa cum ”merită” o persoană care este așa cum ai descris-o tu: blamabilă și demnă de dispreț !

Dar cum proverbe de genul: ”Așchia nu sare departe de trunchi” sau ”Ce naște din pisică, șoareci mănâncă”, există, sub o formă sau alta în toată lumea, lipsa ta de respect și de loialitate faţă de neamul şi ţara ta, ți se vor întoarce împotrivă, ca un bumerang, și se vor transforma după cum e și firesc, într-o totală lipsă de încredere și de respect a străinilor față de tine …

Comentariul spaniolului e elocvent în acest sens şi cine nu înţelege ceea ce a vrut să zică … îşi merită soarta !

Să bârfeşti și să împroști pe cineva cu noroi e foarte ușor. E foarte greu însă a încerca să cureţi imaginea unui neam şi a unei ţări, murdărită de însăşi fii şi locuitorii ei …

Urmează pașii 2 și 3 …

Autor: Remus Constantin Raclău

Sursa: Foaie Nationala, preluare dupa Nostalgie pentru Bunul Simț