De ce plătim şapte servicii secrete?!

Într-o lume defazată, cu sistemul de valori inversat, contribuabilii români plătesc şapte servicii de apărare a securităţii naţionale, pentru a vedea cum parlamentarii şi membrii guvernelor înfundă puşcăriile. Într-o lume raţională, infractorii de duzină nu ar putea ajunge să candideze pentru camerele parlamentului şi nici nu ar fi desemnaţi miniştri. Într-o societate care se respectă pe sine, carieriştii de talent, care şi-au ales nevestele după înălţimea treptei politice a socrilor, au traficat ţigări şi blugi prin căminele studenţeşti, au cochetat cu ideea delaţiunii profesioniste, pentru a căpăta protecţie şi susţinere ocultă, şi-au schimbat acoperirile de la un serviciu secret la altul, după cum şi ce li se promitea, nu puteau accede în cariere ministeriale, ori în fruntea guvernelor, sau chiar preşedinţi ai Republicii România. Într-o ţară guvernată de lege, sistemul contrainformativ de alertă al serviciilor secrete declanşează mecanisme legale de blocare a accesului în funcţii publice a celor cu vocaţie de borfaşi. În România antedecembristă ‘89, etalonul de eficienţă politică şi eficacitate economica al Securităţii Statului era prevenirea. Prevenirea încălcării legii nu era un concept cu conotaţii ideologice, nu era vreo născocire a lui Nicolae Ceauşescu, pentru a sublinia „caracteristica umanitară a socialismului multilateral dezvoltat”. Dimpotrivă, prevenirea este un concept al criminologiei, ştiinţă juridică înrudită cu dreptul penal.

În întreaga lume, şi in România, funcţia de prevenire a încălcării legii este instituţionalizată. Faptul că, potrivit legii, serviciile de informaţii au competenţe în legătură cu identificarea şi înlăturarea ameninţărilor, a vulnerabilităţilor şi pericolelor, în diferitele lor stadii, de la intenţie la planuri, de la act preparator la tentative, desemnează exact esenţa misiunii de prevenire a încălcării legii.

Pentru funcţiile publice, în cvasitotalitatea lor în legătură şi cu deţinerea de secrete de stat, verificările şi avizele de securitate sunt obligatorii şi, odată acordate favorabil, sunt şi garanţii că nu ne vom vedea deputaţii sau senatorii, miniştrii , prim-miniştrii sau preşedinţii Republicii după gratii.

În România, ţară ale carei guverne au cumpărat „aderare” şi „integrare” cu mită disimulată în privatizări frauduloase şi atribuirea de contracte păguboase, drenatoare ale bugetului public, prin care s-a subminat economic şi politic securitatea naţională, nu s-a prevenit nimic. Funcţia politică centrală a prevenirii a fost desfiinţată şi înlocuită cu vânătoarea unor ţapi ispăşitori ai crimelor săvârşite de o întreagă clasă politică. O clasă politică, produs al unor partide al căror cinism a ajuns până acolo încât să-şi legifereze nelegiuirile.

În România, miniştrii şi parlamentarii devin cazuri penale din cauza unui sistem politic care se fundamentează pe corupţie, în care se negociază locurile în camere şi se cumpără demnităţile ministeriale. Un minister bun, cum este cel al „tăierii panglicilor”, se adjudecă pe cel puţin doua milioane de euro. Bani care de unde vin şi unde se duc? Banii se dau înainte şi apoi trebuie compensaţi din exerciţiul fraudulos al funcţiei publice. Faptul că înaltele demnităţi publice au tarife, inaccesibile celor care nu dispun de susţinere financiară cu bani negri, a căpătat o asemenea notorietate publică încât apare ca normalitate a sistemului politic. Oare nu ar fi cazul să aflăm cum liderii partidelor îşi pot justifica susţinerea politică iniţială, în numele partidului, dar şi cea în nume propriu, pentru amicii lor politici dovediţi infractori? Partidele politice generatoare de corupţie sistemică nu-şi au locul în societăţile democratice. Ele pot fi chiar mai rele decât partidele extremiste.

În condiţiile date, nici serviciile de informaţii pentru securitate naţională nu-şi pot realiza scopul. Ele sunt supuse riscului expunerii faţă de decidenţii politici corupţi, interesaţi în perpetuarea sistemului de putere mafiot. Ba chiar mai mult, informaţiile lor să fie valorificate în scopuri politice personale ale unor decidenţi. Aceasta să fie cauza că, într-o Românie bolnavă, nu se mai contabilizeză în bilanţurile anuale ale „structurilor” activitatea de prevenire, ci arestările şi condamnările? Serviciile secrete nu ascultă şi nu interceptează pentru a preveni, ci pentru a monitoriza procesul de pregătire şi desfăşurare a actelor infracţionale, pentru a umple dosarele penale cu această noua regină a probelor, „interceptarea”, în variile ei forme, dar numai pe suport digital, adică pe baza unei tehnologii prin care, la ordin cu plăcere, ni se poate dovedi şi că am fost contemporani cu Ramses ori Tutankhamom.

Departe gândul de a-i compătimi pe înalţii demnitari dovediţi infractori. Pentru aceste specimene nici o lege nu ar fi prea severă şi nici o pedeapsă prea mare. Abuzul şi trădarea de încredere publică, înşelarea celor care te-au mandatat să-i reprezinţi, transferându-ţi partea lor de putere, sunt crima cea mai abominabilă, care ne lezează pe toţi, deopotrivă. Dacă tot plătim şapte servicii servicii secrete, cum se face că infractorii potenţiali nu sunt dibuiţi după lista binecunoscută a criteriilor verificărilor de securitate prealabile învestiturii, ci numai după ce trădează, subminează, fură, corup ori se lasă corupţi.

În intervalul 17 octombrie 1997 – 12 decembrie 2013, peste 30 de foşti parlamentari, miniştri, generali (şefi ai Statului Major General şi adjuncţi ai directorului Serviciului Român de Informaţii), secretari de stat, un şef zonal al Fondului Proprietăţii Private şi primari de mari municipii reşedinţe de judete (Cluj, Craiova şi Baia Mare) au fost condamnaţi la închisoare (27 definitiv). Galeria menţionată este deschisă, în octombrie 1997, cu o condamnare la 18 ani de închisoare pentru crimă de trădare de ţara prin transmitere de secrete, respectiv spionaj economic, săvârşită de subsecretarul de stat la Departamentul Minelor, Stefan Kiraly. Graţiat de preşedintele Emil Constantinescu, făptuitorul rezidenţiază în Canada şi, din când în când, în Ungaria. În rezumat, S.K. a furnizat unor entităţi străine un important fond de documente secrete privind resursele minerale strategice ale României. Cele în legătură cu care au izbucnit recentele scandaluri politice şi au apărut mari suspiciuni de corupţie şi alte trădări. Înspre finalul galeriei VIP-urilor penale este inserat un alt caz de trădare, tot prin transmitere de secrete. Autorii, condamnaţi în prima instanţă la 6, respectiv 5 ani de închisoare, sunt foştii miniştri Codruţ Şereş şi Zsoltan Nagy, judecaţi în aşa-numitul „Dosar al privatizărilor strategice”.

În 18 ani, trei foşti membri ai guvernului au fost trimişi în judecată sub grava acuzaţie de trădare, fiind şi condamnaţi. Doi foşti miniştri sunt cercetaţi pentru subminarea economiei naţionale, iar în guvernele premierului V.V. Ponta (mai-decembrie 2013, decembrie 2013 – prezent), anunţate ca „cele mai cinstite”, au fost cei mai mulţi „incompatibili” cu paşaport penal. Lista miniştrilor cu probleme din actualul guvern, ca şi a parlamentarilor din arcul puterii, este încă deschisăşi nu-i chiar scurtă. În Parlament şi în consiliile locale au intrat, consecinţă a viciilor unui sistem electoral dereglat de corupţie, personaje, puţin spus, ciudate. Dar unite prin scopuri nelegitime şi mijloacele de realizare din aceeaşi clasă. Separat, există o listă cu multe zeci de generali şi sute de ofiţeri şi subofiţeri ai Armatei, alte sute din Ministerul de Interne, condamnaţi definitiv ori cercetaţi pentru fapte de corupţie. În decursul a 60 de ani (1888-1948) au fost condamnaţi pentru fapte de corupţie 5 generali, iar în ultimii 24 de ani (1990-2013) au fost condamnaţi 28.

Ca să avem o imagine completă a fenomenului, alţi 55 de generali sunt în cercetarea D.N.A., trei generali au beneficiat de prescrierea faptelor şi 7 au beneficiat de N.U.P.-ul salvator al generalului Samoilă Joarză (acesta din 109 dosare instrumentate în legătură cu armata, în 108 a decis N.U.P.). Din 28 de generali condamnaţi – 20 de la M.Ap.N., 5 de la M.A.I. şi 3 de la S.R.I. -, 7 au primit condamnări la închisoare cu executare (cuprinse între 2 şi 6 ani şi jumătate) iar 19 au primit condamnări la închisoare cu suspendare. Un număr de 23 de generali au comis faptele pe timpul cât erau activi, iar 5 după trecerea în rezervă, fără ca faptele lor să aibă tangenţă cu domeniul militar. Pe termen scurt, dinamica acestei galerii penale a demnitarilor, militarilor şi poliţiştilor statului român se anunţă a avea un trend ascendent foarte dinamic. Aşadar, ţara se confruntă cu o situaţie care artrebui să fie alarmantă pentru cei care conduc destinele României. Cu condiţia ca ei înşişi să nu se afle sub povara propriilor probleme de legalitate, ori de rectitudine morală. Şi, totuşi, eu, cetăţeanul, plătesc şapte servicii secrete pentru ca România, ţara mea, să arate astfel în faţa lumii?

Autor: general Br. (r)  Aurel Rogojan

Sursa: Foaie Națională, preluare după Art-Emis