De ce ne mor copiii pe pamant strain

Craiova, militarii din Craiova, armata română mai plătesc un tribut obedienţei politicienilor noştri faţă de interesele marilor puteri. Cu riscul de a fi catalogat drept anti-european, anti-american sau anti-occident, am mai spus-o şi mai spun că este nu numai ruşinos ci şi păgubitor şi umilitor pentru România ceea ce se întâmplă cu Armata României, plecând de la politica de cadre, încăpută acum de curând pe mâna unui Tiberiu Frăţilă care habar nu are ce înseamnă să conducă activităţile specifice funcţiei pe care este pus, mergând mai departe prin învăţământul militar care se prăbuşeşte şi scoate din ce în ce mai mulţi “habarnişti” în domeniul militar, mergând pe sistemul de promovare care se face mai mult ca oricând pe criterii străine de competenţă, până la înzestrare-dotare care a ajuns la -60% din cât ar trebui să fie, nu din cât a fost.

Şi pentru că toate astea nu sunt suficiente, pe lângă distrugerea capacităţii de apărare, pe lângă subminarea intereselor naţionale prin înstrăinarea a tot ceea ce avea bun armata română, prin „privatizări” strategice care au făcut ca fabricile de armament şi tehnică fie să fie desfiinţate fie să încapă pe mâna unor acoliţi sau chiar rude ai celor aflaţi la putere, care au făcut ca armata să cumpere de la ciobani cu tupeu terenuri pe care şefii ei chipurile voiau să construiască un centru de comandă mai ceva decât Catedrala Reîntregirii Averilor Popilor, sau să vândă pe nimic terenuri şi depozite strategice ale armatei tot unor mafioţi agreaţi politic, ne mai sunt şi trimişi copii, fraţii, părinţii să lupte pe pământuri străine pentru a apăra sau a îndeplini un plan care nu are nici o legătură nici cu interesele României, nici cu democraţia în numele căruia ne vindem sângele.

Fereşte-mă doamne de prieteni, că mâine îmi pot fi duşmani

Să ne amintim cum a început misiunea armaatei române cu trupe în Afganistan. Era în vara lui 2002 când americanii, cei cu tehnica aia super sofisticată şi cu rachetelor lor care lovesc cu precizie de chirurg, au „experimentat” nişte lovituri peste tabăra vecinilor şi colegilor de conflict, militarii canadieni din Kandahar. Canadienii, Ministerul Apărării canadian, nu au mai stat pe gânduri, au ordonat imediat îmbarcarea şi întoarcerea acasă nemaidorind să lucreze cu nişte „prieteni” care le omoară oamenii mai rău decât presupuşii inamici. În perioada aceea mă aflam în misiune ONU în Erithrea şi aveam subordonat un maior din Canada care întâmplător era membru al acelui batalion aflat în misiune în Afganistan. Nu pot exprima în cuvinte reacţia lui, mai ales că după cum spunea, mai avuseseră parte de astfel de incidente cu acelaşi prieten. Cine credeţi că s-a oferit să preia misiunea canadienilor dintre toate ţările NATO? România, o ţară care nici măcar nu era membră NATO, era doar membră PfP, dar avea nişte şefi care pentru a se menţine la putere au decis să pună ei armata României capră la toate problemele unchiului Sam. Bineînţeles că situaţia s-a repetat. Când o parte din ţările europene,Franţa Bulgaria, Polonia, Anglia şi-au anunţat intenţia de a-şi retrage trupele şi chiar au trecut la retragerea acestora încă din 2012, cine îşi lărgea efectivele luând locul celor plecaţi? România. De ce? Avea România cea mai mare armată după Statele Unite şi nu avea ce face cu militarii, nu avea ce să le dea de lucru?Avea România cea mai dotată armată şi putea face faţă condiţiilor din Afganistan iar alte ţări nu ? Avea România interese sau ceva probleme de rezolvat în Afganistan cum s-a spus când am trimis trupele în Irak că mergem să ne putem cere şi recupera datoria de la irakieni? Apropo de datorie, conducerea măreaţă a României a reuşit să uite de acea datorie şi să nu o mai revendice, aşa cum nu revendică nici tezaurul de la Ruşi , aşa cum nu revendică nici datoria Germaniei. Şi atunci ce avea România şi nu aveau celelalte ţări încât ne-am oferit noi să ne trimitem soldaţii la moarte pentru interese străine mascade sub cuvinte ca democraţie şi eliberare? Avea şi încă mai are conducători, politicieni umili, fără personalitate, fără valoare, fără mândrie, fără dragoste de ţară, care sunt gata să îşi ofere proprii soldaţi oricui are nevoie numai pentru a se menţine ei pe scaune şi a fi mângâiaţi pe creştet. Din 28 de state ne-am trezit noi românii să înlocuim şi canadienii şi francezii şi bulgarii şi polonezii pentru că numai noi avem în fruntea ţării mameluci, râme, nu politicieni cu coloană vertebrală.

Nu toate albinele fac miere, dar unele sfinţesc locul

În Aprilie 1997 România trimitea un detaşament pentru misiunea Alba din Albania, misiune a OSCE, nu ONU, misiune făcută la ambiţie pentru a arăta marelui partener de peste Ocean că Europa se poate descurca şi fără el, un fel de fuck the USA, dar spus mai finuţ, nu ca doamna Nuland. Misiunea era dirijată la nivel Comandament, de Italia ţară care mai călcase prin Albania şi prin timpurile lui Mussolini cu gânduri nu prea paşnice şi care practic, conform normelor misiunilor ONU nu prea avea ce căuta pe acolo cu misiune de pace, dar cui îi păsa. Ei bine din toate ţările care au avut trimise trupe acolo, României i-a fost hărăzită zona cea mai periculoasă, cu cele mai multe probleme. Nu ştiu cine a negociat din partea română dar sunt sigur că decizia a fost luată de politicieni care au spus în gândul lor un fuck the soldiers şi au acceptat zona de Sud Sud –Est, la graniţa cu Grecia plină de bande de traficanţi, instabilă şi necontrolabilă. De fapt şi în Afganistan românii au primit tot una din cele mai periculoase zone, din sudul ţării, regiunea Qalat. Numai experienţa soldaţilor care mai fuseseră în misiune în Angola, profesionalismul comandanţilor conduşi de recent decedatul Ioan Sorin un om care deşi nu avea experienţă a avut puterea şi capacitatea de a învăţa din mers fără să facă mofturi de la cei ce ştiau mai mult indiferent de grad, felul de a fi al românului, cald şi prietenos, ca şi faptul că în zonă erau şi mulţi vorbitori de aromână, deci români, au făcut ca misiunea să se termine fără incidente, fără răniţi, fără morţi, chiar fără conflicte între detaşament şi orice altă parte sau partid, bandă din zonă. Faţă de români, toate celelalte contingente, mai ales italienii aveau conflicte periodic, poate la 3-4 zile, nu atât datorită localnicilor cât mai mult aroganţei şi modului total impropriu în care aceştia tratau orice incident, orice ceartă sau palmă între localnici ca pe un conflict internaţional sau o ameninţare la adresa păcii în lume. Au vrut ei să fie „americanii” Europei, justiţiarii Albaniei şi au plecat acasă cu sicrie de plumb.

Sic tranzit gloria mundi

În toate misiunile ONU în care am fost, în toate misiunile în care militarii români au fost implicaţi, erau primiţi cu simpatie, cu braţele deschise, pot spune uneori cu bucurie, pentru că România avea un bun renume în rândul ţărilor slab dezvoltate şi fie că ne convine sau nu asta s-a datorat în mare parte politicii externe a vremurilor Ceauşescu, cine nu vrea să admită acest adevăr este un îndoctrinat lipsit de raţiune. Politica lui Ceauşescu, sondorii trimişi să lucreze în ţările arabe, profesorii şi aviatorii în ţările Africane, profesionalismul lor, modul prietenos de a se comporta, pacifismul şi prietenia sinceră pe care au oferit-o aceşti oameni celor cu care s-au întâlnit, ca şi cei ce au venit apoi în misiuni internaţionale, a făcut ca militarii români să fie trataţi cu prietenie şi respect în toate misiunile, chiar acolo unde misiunea în sine nu era văzută cu ochi buni. Acest fapt a făcut ca numărul atacurilor împotriva soldaţilor români, a incidentelor de orice natură dintre români şi localnici să fie foarte scăzut în comparaţie cu cel al altor state. Dacă mai punem la socoteală că în Irak şi Afganistan cele mai multe incidente au fost nu atacuri directe ci trecerea peste mine care puteau fi puse sau plantate pentru altcineva, am putea spune că în foarte puţine cazuri au avut loc atentate directe asupra românilor.

Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să ştiu cum să mă port cu tine

Ei bine, din 1992 până în prezent, dar mai ales de la prima misiune cu trupe în Irak până în prezent, prezenţa militarilor români alături de cei americani sau trimiterea românilor chiar şi în Afganistan în cele mai periculoase misiuni, a făcut ca gradul de simpatie faţă de români să scadă, să se transfere asupra lor ura şi antipatia de care se „bucurau” americanii şi se „bucură” mai peste tot. Este normal orice sociolog îţi poate spune că dacă mergi la drum cu un elefant, o să fii privit şi tu ca un om cu greutate, dacă mergi cu un şarpe, o să ajungi să te târăşti. Douăzeci de ani de „colaborare” cu americanii te fac nu numai să îi împrumuţi obiceiurile dar chiar să fii confundat cu americanul, mai ales dacă i-ai copiat uniforma, şi i-ai împrumutat în misiune armamentul şi maşinile. Or avea ei americanii tehnică super sofisticată, ultraperformantă, dar să nu uităm un lucru, că dată urcat în ea, inamicul nu vede numele românului prins pe piept ci maşina şi nu se întreabă dacă cel care o conduce este Ion sau John, el vede că e un Humvee şi pentru el un Humvee bun este un Humvee cu roţile în sus. As simple as that. Deci odată cu obiceiurile, regulamentele, eroii, tehnica, uniforma, cultura, misiunile, sărbătorile americanilor am preluat şi duşmanii lor şi nu au deloc puţini. La asta trebuiau să se gândească domnii de la conducerea ţării şi a armatei.

Mai marii lumii iubesc pupincurismul dar urăsc pupicuriştii

Şi aşa ca titlu informativ, pentru cei care vor să îmi dea în cap cu obligaţiile noastre ca ţară NATO, o să le spun că aceste obligaţii intervin atunci când una din ţările membre este atacată. Ori până acum încă nu s-a întâmplat aşa ceva deci am fi avut posibilitatea să spunem pas aşa cum au spus peste douăzeci de ţări membre NATO. Ceea ce este de condamnat însă nu este atât prezenţa în misiune , chiar dacă şi aceasta este discutabilă ci modul în care se face acceptarea sau chiar înscrierea la aceste misiuni de către conducătorii României, fără nici o secundă de gândire, servilismul şi „gudurismul” clasei politice care crede că dacă face sluj la picioarele stăpânului, este mai apreciat şi mai stimat. Se ştie însă că nici un stăpân nu îşi apreciază, nu îşi iubeşte sclavii, doar se foloseşte de ei. Elocvent pentru modul în care înţeleg conducătorii noştri să „servească” democraţia este declaraţia celor doi oameni din fruntea ţării în cazul conflictului din Ucraina, în care încă din momentele în care nimeni nu vorbea de măsuri împotriva cuiva, anunţau cu surle şi trâmbiţe că România este gata să sprijine şi să aplice orice măsuri va considera UE necesare. Păi în limbaj diplomatic, orice înseamnă inclusiv militare. Deci domnul Ponta, fără să întrebe poporul fără să se întrebe măcar ce măsuri ar dori UE să ia, fără ca cineva să ceară măcar sprijin, se oferă el să verse sângele românilor „dacă interesele UE o cer”. Nu e aşa că aşa se păstrează scaunul sub fund?

Capul plecat sabia nu îl taie, dar nici nu poartă corană

Partea proastă şi încă unul din factorii care au dus la pierderi de vieţi omeneşti în misiunile NATO este manifestarea acestui servilism, dar la un nivel mai mic, aş putea spune nu neapărat servilism cât teama de a refuza misiuni, la unii comandanţi sau ofiţeri din comandamente care acceptă misiuni uneori peste plan deşi oamenii sunt obosiţi, extenuaţi, cu puterile şi moralul la pământ, sau tehnica nu este nici ea pregătită suficient sau nu este cea mai bună. Există la unii comandanţi de diferite nivele această teamă de a spune nu, chiar şi atunci când au acoperire legală, proprie, specifică românilor, dar mai ales acelora care au promovat pe principiul „capul plecat sabia nu îl taie”. Sunt cazuri de incidente care ar fi putut fi evitate fie prin refuzul unei misiuni în condiţii de suprasolicitare a militarilor, fie prin pregătirea mai minuţioasă a tehnicii, prin selectarea mai atentă a celor care urmează să plece în misiune, sau dacă militarii nu erau prea obosiţi şi ar fi avut atenţia mai distributivă. La una din misiunile trecute, la un moment dat într-o subunitate aflată în misiune au fost peste 40 de cereri de repatriere ale militarilor care nu mai puteau suporta stresul. O comisie a MApN s-a deplasat la faţa locului şi aspectul a fost aplanat, dar de ce s-a ajuns la aşa ceva? Pentru că atât politicienii cât şi o parte din cadre, tratează militarii ca pe sclavii de pe plantaţie, considerând ca au un singur drept, acela de a executa ordinele. Iar aceştia pentru a nu-şi pierde serviciul, pentru că contractul li se înnoieşte periodic şi li se poate spune oricând că au picat testul psihologic sau cel de pregătire fizică sau le-a crescut burta sau au cine ştie ce boală depistată la vizita medicală şi adio arme. Poate din cauza asta a fost scos serviciul militar obligatoriu, pentru că în zilele de azi pe militari nu îi mai puteai constrânge, sau şantaja, aceştia ştiau că după un an şi 4 luni, sunt din nou civili şi ar fi făcut scandal, „subminând autoritatea comandanţilor”.

Acum Craiova, armata, România a mai plătit cu viaţa unui militar tot ceea ce este scris mai sus. Tot. Încă 5 militari sunt internaţi în spital, nu avem încă detalii privind situaţia lor, sper din suflet să nu aibă răni grave şi să se întoarcă toţi întregi în ţară si pe picioarele lor. La festivitatea care a avut loc în Craiova cu ocazia plecării în misiune a militarilor „Scorpionilor negri” în a căror cazarmă mi-am început activitatea de ofiţer, am discutat cu unii foşti colegi, le-am urat să se întoarcă toţi sănătoşi dar le-am spus că această misiune va fi cea mai grea, pentru că este ultima, pentru că România nu mai beneficiază de aceeaşi imagine de la început şi pentru că inamicul, ştiind că este ultima misiune îşi va înteţi activităţile ostile în special spre sfârşitul misiunii, ştiind că nu mai are cine să îi pedepsească şi pentru a răzbuna toate pierderile umane şi materiale ale lor din cei 12 ani de lupte. Nu ştiu dacă cineva din conducerea armatei a luat în calcul aceste aspecte şi dacă li s-a spus tuturor militarilor să aibă în vedere aceste aspecte când pleacă în misiune, dar uite că la două luni de la plecare deja apar primele victime. S-ar fi putut fără? Nu ştiu. Ştiu insă că unii, cei care ştiu că plutonierului-major Claudiu-Constantin Vulpoiu a mai avut un incident în Cincu din care a scăpat cu viaţă, sunt gata să spună „ei asta e, asta i-a fost soarta, a mai avut o cumpănă, probabil aşa i-a fost scris!”. Oare? Eu ştiu că Dumnezei îţi dă, dar nu îţi pune în traistă, adică are şi el rolul lui, nu ne poate supraveghea pe toţi în toate, el doar stabileşte direcţia, dar cum ajungem fiecare la destinaţie este treaba noastră. Orice ar fi vrut Dumnezeu cu militarii României, în mod cert nu el a semnat actele de trimitere în misiune şi nici nu a înzestrat, echipat, dotat armata. Hai să dăm fiecăruia ceea ce îi aparţine şi să nu lăsăm pe Dumnezeu să se ocupe de tehnica armatei române că nu e mecanic .

Dumnezeu să îl odihnească plutonierul major Claudiu-Constantin Vulpoiu, armata să aibă grijă de familia acestuia, iar medicii de sănătatea celor răniţi!

Autor: Marin Neacsu

Sursa:FrontPress, preluare dupa In cuiul catarii