În viziunea oamenilor cu o mentalitate din epoca Războiului Rece, există un singur sistem politic potrivit întregii omeniri; pentru unii, acesta este comunismul, iar pentru alții, acesta este „democrația”, cum este definită de țările occidentale.
După dezintegrarea blocului socialist, se pare că ultima variantă s-a dovedit eficientă, și va rămâne în această poziție pe veci. În 1992 apărea cartea lui Francis Fukuyama „The End of History and the Last Man”, în care autorul susține „Noi suntem martorii punctului de sfârșit a evoluției ideologice umane și a universalizării democrației occidentale liberale ca forma finală de guvernare a societății umane”[1].
Conform acestei perspective, modelul chinez, care sincronizează două elemente total contrare modelului american[2], guvernul centralizat și autoritar, precum și superioritatea politicii asupra economiei, părea să fie un episod neplăcut care în curând va fi depășit, împreună cu dezvoltarea economică a Chinei.
Dar, contrariind această perspectivă, noi suntem martorii opusului ei, căci în vreme ce China a cunoscut o dezvoltare economică spectaculoasă (PIB de la 444.731 de bilioane de dolari, și VNB per Capita de 420 de dolari în 1993[3], la PIB de 11.199 de trilioane de dolari, și VNB per Capita de 8260 de dolari în 2016),[4] nu a avut vreo „deschidere” politică, din contra, Partidul Comunist Chinez își consolidează puterea. În 1998 au fost total interzise activitățile comerciale ale Armatei Populare de Eliberare, în 1999, Fa Lun Gong, o sectă pseudo-religioasă, a fost interzisă, iar în procesul interzicerii acesteia, PCC și-a demonstrat capacitatea de a acționa după propria voință; în 2002, Teoria Celor Trei Reprezentanți a fost adăugată în Constituția Țării, alături de marxism, maoism și teoria lui Deng Xiaoping. Și, după alegerea lui Xi Jinping ca Secretar General al PCC în 2012, procesul consolidării de putere devine și mai consistent, campania anti-corupție a prins sute de oficiali corupți, inclusiv unii de la cel mai înalt nivel, reforma militară a transformat structurile APE pentru un război de secol XXI.
Toate aceste lucruri demonstrează clar că China a parcurs o cale diferită față de țările occidentale, care s-a dovedit potrivită poporului chinez. În 2017, realitatea acestui lucru devine imposibil de ignorat; până și la nivelul oficial al SUA, au început să existe voci care o recunosc.
Analiza acestui fenomen deseori este bazată pe diferențe culturale, ideologice, și în puține cazuri este bazată pe diferențele de circumstanțe înconjurătoare. Acest articol vizează să abordeze o analiză echilibrată, care ține atât de factorul cultural și ideologic, cât și de factorul circumstanțelor înconjurătoare, așa cum scrie Henry Kissinger „Distincția între idealism și realism nu ține de experiența istoriei. Idealiștii nu au un monopol asupra valorilor morale, realiștii trebuie să recunoască că idealurile sunt și ele parte a realității”[5].
Sunt regii, marchizii, generalii ceea ce sunt datorită originii nobile?
Aceasta este expresia lui Chen Sheng, unul dintre liderii răscoalei țărănești din 209 î. Hr., pe care eu aș numi-o esența spiritului poporului chinez, întrebarea adresată de el inspiră poporul chinez de două milenii – nimeni nu s-a născut superior sau inferior față de nimeni. Aceasta spre deosebire de țările anglo-saxone, care au o tradiție de a restrânge educația – și prin urmare accesul la conducerea politică – la o mică nobilime, fie vechea nobilime feudală, fie capitaliștii contemporani. Acest lucru este în special evident în SUA, unde școlile publice au o calitate educațională abisal mai scăzută decât școlile private. În schimb, în China educația universală și egală a fost un ideal de-a lungul istoriei; deja în Dinastia Tang (618 – 907) existau școli finanțate de guvernul local sau de marile familii locale pentru educarea copiilor proveniți din familii sărace, unde se predau aceleași materii – etică, literatură, poezie, ritual, politică, istorie, muzică etc., ca și în școlile private (私塾), iar absolvenții acelor școli pot participa la examenele de selectare a oficialilor (科举) chiar dacă nu au o naștere nobilă, iar descendenții oficialilor selectați trebuiau să participe și ei la aceleași examene pentru a ocupa o funcție, depinzând de nevoile circumstanțiale. Nu exista posibilitatea de a moșteni funcția tatălui, deși, cu siguranță, slăbiciunile umane uneori duceau la acest lucru, dar întotdeauna așa ceva era văzut ca o infracțiune, nu ca un lucru natural, cum este în țările anglo-saxone. Selectarea oficialilor în China contemporană are exact aceeași logică ca și înainte.
Acest sistem meritocratic creează o dependență directă a aspirantului politic față de superiorii săi, atât selectarea lui, cât și promovările lui ulterioare nu depind de populația pe care o guvernează. Birocrația chineză contemporană își continuă aceeași tradiție – opinia populației guvernate este rareori luată în considerare în promovarea unui oficial, în afară de cazurile în care există o mare nemulțumire, în schimb, opinia superiorului lui și a colegilor lui are rolul determinant.
Avantajul acestui sistem este că manipularea politică tipică din Occident nu poate afecta selectarea oficialilor, nu contează cât de „emoționant” și „carismatic” poate fi candidatul în discursurile lui, dacă el nu demonstrează capacitatea potrivită funcției, nu va fi selectat, iar dacă nu are vreo construcție remarcabilă în funcția respectivă, nu va fi promovat, indiferent de promisiunile făcute populației.
Doresc să-i inițiez pe cititorii acestui articol într-o chestiune importantă, care merită reflecția noastră. Ce șansă are într-o „democrație” occidentală un candidat care vrea să construiască în beneficiul țării, dar va prejudicia interesele marilor companii? În acest caz, el nu va avea suficientă finanțare pentru campania electorală. Sau, cât este de probabil să fie reales un candidat care prejudiciază interesele majorității, dar este favorabil marilor companii? Este majoritatea populației capabilă să discearnă ce este bun și rău pentru interesele proprii, scăpând de manipulările mediatice? Uitați-vă în jurul dumneavoastră, oamenii sunt cu adevărat dispuși să analizeze politica în profunzime, pentru a face o alegere corectă?
Cu siguranță, rolul determinant al superiorilor și al colegilor nu este întotdeauna corect, dar este mai probabil să fie corect decât în cazul alegerilor „democratice”, pentru că ei sunt mai experimentați, mai profesioniști, și, mai important, posedă o asimetrie informațională față de marea majoritate a populației, astfel evitându-se deciziile eronate.
În plus, birocrații care nu depind de populația pe care o guvernează, sunt mai capabili să facă investiții care pot atrage mari beneficii pe termen lung, dar fără efecte vizibile pe termen scurt. Construcția autostrăzilor din China a început în anii ʼ80, când mașina era un articol de lux. Pe atunci aceste autostrăzi erau practic nefolosite, dar în ziua de astăzi, când mașina nu mai este un articol de lux, ele sunt esențiale pentru nevoile de transport în întreaga țară, prețul extrem de scăzut al livrării produselor cumpărate online și termen de livrare extrem de rapid se datorează investițiilor din anii ʼ80, când acest lucru era văzut ca o cheltuială inutilă.
Funcția Statului
Prosperitatea postbelică a țărilor occidentale a creat o iluzie pentru mulți oameni – anume că unele drepturi fundamentale ale omului, precum dreptul la viață, la libertate și egalitate, la proprietate etc. sunt garantate în mod natural. Dar în realitate, ele sunt consecințe ale industrializării și sunt câștigate după imense sacrificii ale oamenilor.
Statul nu poate fi văzut ca o instituție filantropică, sau ca un ONG pentru drepturile omului[6], Statul este mai mult decât atât, el este „Leviatanul”, o persoană artificială al cărei trup este făcut din toți cetățenii – membri ai Leviatanului, ei își predau capului, adică suveranului, voința personală și acționează ca o singură persoană. Leviatanul este construit de cetățeni pentru a scăpa de ororile condiției naturale – aceea caracterizată de bellum omnium contra omnes[7].
Aceasta este viziunea chinezilor contemporani despre funcția statului, astfel încât ei nu sunt obsedați după idealul construirii unei societăți după modelul american – în comparație cu cel puțin 3800 de ani de istorie scrisă a Chinei, mai puțin de 400 de ani de istorie a SUA pare ceva neînsufleţit și neconvingător. Este foarte probabil că prosperitatea postbelică nu va fi una îndelungată (de fapt, deja asistăm la colapsul ei), consecvent, este mai logic să avem un guvern pregătit pentru situațiile de urgență, decât un guvern otrăvit în spiritul „bunăstării”, gestionarea Crizei Globale din 2008 demonstrează capacitatea PCC în aceste situații, China fiind cea mai puțin afectată țară în acea criză.
Unele lucruri care aparent dăunează drepturilor omului pentru unii indivizi, de fapt, sunt garanțiile drepturilor omului pentru majoritate, când acestea sunt antagonizate, fie din motivație internă, fie din manipulare externă. Absoluta majoritate a cetățenilor dorește să aibă dreptul la viață, care pentru China înseamnă în primul rând a nu fi invadată, și implică în mod necesar construirea unei armate puternice, înseamnă și a nu fi atacat de vreun terorist, înseamnă și a nu fi asasinat în urma unui viol, implică necesar un stat puternic care trebuie sa pună restricții la unele lucruri. Un exemplu bun este rata de omucidere intențională per 100000 de persoane, care în SUA este 4,88, în China este 0,74, iar în Brazilia, o țară care urmează atât modelul american cât și modelul francez, fără să țină cont de caracteristicile speciale ale țării, această rată este 26,74[8].
Legile trebuie să țină cont de dorința cetățenilor, dar și de circumstanțele înconjurătoare. În SUA, protecția poliției este definită ca una publică, generală[9], și poliția nu poate fi acuzată în cazul în care interesele unui cetățean individual sunt prejudiciate[10], dar în China, poliția are obligația de a proteja un cetățean ca individ; inclusiv, un polițist este obligat să ajute un cetățean individual în caz de urgență, chiar dacă polițistul respectiv nu este în timpul serviciului. Astfel, cetățenii americani sunt nevoiți să se protejeze singuri, purtarea armelor de foc este esențială pentru autoapărare, dar o atare situație nu este aplicabilă în China.
Drumul parcurs de poporul chinez
Mulți oameni au impresia greșită că poporul chinez se închide, atât fizic, cât și spiritual, în lumea lui, fără dorința de a învăța de la alții. Acest lucru este fals, poporul chinez este dispus să învețe orice îi este folositor, indiferent de proveniență.
Încă din 306 î. Hr. regele Wuling din Zhao a reformat vestimentația și organizarea militară după modelul xiongnu, pentru că acestea s-au dovedit eficiente. În timpul dinastiilor Tang (618-907) și Song (960-1279), foarte multe elemente străine, în special persane și arabe, au fost introduse în cultura chineză, iar în timpul dinastiei Ming (1368-1644), culturi importate din continentul american, precum cartoful și porumbul, au schimbat pentru totdeauna China.
După al Doilea Război al Opiumului (1856-1860), elita politică chineză și-a dat seama ca industrializarea și reformele politice consecvente sunt mai eficiente decât producția pe bază de agricultură și monarhia tradițională, astfel poporul chinez a început un lung drum pentru găsirea unui model potrivit, care să-l conducă spre civilizația industrială.
În 1861 a debutat Mișcarea Afacerilor de Peste Mări (洋务运动), care viza modernizarea Chinei, în special în industria militară, dar fără să schimbe și planul politic; evident, această mișcare a eșuat. O armată medievală, chiar dacă echipată cu armamente moderne, nu poate rezista unei armate moderne, din cauza structurii diferite, iar industrializarea, dacă nu este realizată de propriii cetățeni, nu va putea aduce beneficii decât unei mici clase de „compradores”[11].
În 1895 a început Mișcarea Petițiilor Publice (公车上书), care deja viza modernizarea Chinei și pe plan politic, inclusiv crearea unei monarhii constituționale, dar din cauza intereselor complexe ale nobilimii, din nou a eșuat.
În 1911 China a devenit o republică, s-a creat o structură politică cât se poate de modernă, având inclusiv puterea judiciară separată de parlament (acest lucru s-a întâmplat în Marea Britanie abia în 2009!), dar a fost ca o clădire construită fără bază, nu avea nici industrie națională, nici identitate națională, iar marea majoritate a populației încă era analfabetă; acest model s-a prăbușit repede.
În 1927, Partidul Naționalist Chinez (KMT) a început să se transforme într-un partid fascist, după modelul naziștilor germani. Între 1927-1938 a existat o relație bună între China și Germania, în special după de Adolf Hitler a devenit Cancelarul Germaniei. Germania nazistă trimitea consultanți militari în China pentru organizarea și antrenarea armatei KMT, inclusiv unele divizii erau echipate cu armamente germane, în același timp mulți studenți chinezi au studiat în universitățile germane. Dar din nou, această reformă nu a putut să aducă poporul chinez în cadrul civilizației industriale, pentru că lipseau capitalurile naționale pentru începerea industrializării. De asemenea, moșierii din sate erau un mare obstacol pentru transformarea forței de muncă din agricultură în muncitori industriali.
Numai Partidul Comunist Chinez a reușit să-i organizeze pe țărani prin reforma agricolă. După ce țăranii au putut fi transformați în muncitori industriali și soldați, ei nu au mai fost dependenți de unii moșieri feudali, ci au devenit cetățenii unui stat modern, iar Războiul din Coreea, prima victorie a Chinei după 1840, a creat o identitate națională și a reconstruit demnitatea poporului chinez. În timpul războiului, PCC și-a dovedit eficiența sa de a transforma orice resursă din țară pentru anumite obiective specifice.
După Războiul din Coreea a început efectiv industrializarea Chinei, prin mecanisme de tip foarfece de preț și, la început, cu sprijinul URSS, noua Chină a reușit să acumuleze primele capitaluri naționale pentru industrializare și să formeze o clasă muncitorească care să susțină civilizația industrială modernă. Chinezii nu mai sunt dependenți de familie, ci sunt cetățeni liberi care fac ce vor, în limita legii și a intereselor naționale, femeile nu mai sunt dependente de soții lor, ci susțin „jumătatea cerului”, iar copiii nu mai sunt proprietăți ale familiei, ci sunt „succesorii cauzei socialiste”.
Deși cu unele deviații, precum Marea Revoluție Culturală, PCC a dovedit că a putut să aducă poporul chinez în cadrul civilizației industriale. În 1949 producția de oțel în China a fost 0,16 milioane de tone metrice[12], iar în 2009, producția a ajuns la 573.6 de milioane de tone metrice, în același an SUA având o producție de 58.2 de milioane de tone metrice[13], statistică ce arată foarte clar cât de repede se dezvoltă China sub conducerea PCC.
Concluzie
De la a doua jumătate a secolului al XIX-lea, poporul chinez își căuta un model potrivit care să-l conducă spre civilizația industrială modernă. El a avut multe eșecuri, cauzate tocmai de nepotrivirea cu caracteristicile specifice ale Chinei. Numai așa-zisul comunism a reușit să îndeplinească acest deziderat, el nu numai că și-a demonstrat potențialul, ci și l-a realizat de facto, astfel încât putem spune că PCC este alegerea istorică a poporului chinez, având misiunea istorică de a-l aduce în civilizația industrială modernă și de a-l readuce în locul potrivit în lume, așa cum a fost de-a lungul istoriei.
Desigur, vorbim de un comunism chinezesc; cât de „comunist” este acesta, este greu de estimat, dar dacă analizăm mai profund acest lucru, comunismul chinezesc nu este decât o formă de a realiza renașterea națiunii în epoca modernă, fără să aibă vreun ideal de egalitate absolută (care foarte probabil nu va fi atinsă niciodată de omenire). Epoca lui Mao Zedong și epoca lui Deng Xiaoping nu sunt contradictorii, ele sunt stadii diferite de industrializare, în prima epocă prioritatea era acumularea capitalurilor naționale, iar în a doua epocă prioritatea este aplicarea acestora în economia țării. Ambele sunt indispensabile, fără prima, economia Chinei ar fi devenit una dependentă de capitalurile străine, iar fără a doua, prosperitatea materială pe care China a realizat-o astăzi ar fi fost imposibilă.
Aș dori să închei cu teoria Celor Trei Reprezentanți a lui Jiang Zemin. PCC trebuie să reprezinte forțele productive sociale avansate (producție economică), cursul progresiv al culturii avansate (dezvoltare culturală) și interesul fundamental al majorității (consens politic), acestea fiind forța prin care PCC conduce poporul chinez spre Marea Renaștere Națională.
[1] FUKUYAMA, Francis, „The End of History?”, în The National Interest, nr. 16, Vară 1989, pp. 3-18
[2] Menționez în special modelul american, nu modelul occidental, pentru că în Occident există mai multe variante ale sistemului politic, modelul francez sau prusac sunt rareori puse în comparație cu modelul chinez.
[3] Anul în care a fost emis documentul Consiliului de Stat „Punctele Importante ale Reformei Structurii Economice în 1993”
[4] China Data(https://data.worldbank.org/country/china accesat 27.11.2017)
[5] KISSINGER, Henry, „The Limits of Universalism”, Edmund Burke Award for Service to Culture and Society, The New Criterion’s 30th Anniversary Gala, 26 aprilie 2012.
(https://www.henryakissinger.com/speeches/042612.html accesat 27.11.2017)
[6]JIN Yinan, „Un secol de Istorie, de la Omul Bolnav al Orientului la Renașterea Națională”, Conferință Internă(https://www.youtube.com/watch?v=zvds32SaADg accesat 27.11.2018).
[7]HOBBES, Thomas, „Leviathan”, New York, Cosimo, Inc., 2009, p. 72.
[8]List of Countries by Intentional Homicide Rate (https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_intentional_homicide_rateaccesat 28.11.2017)
[9]„The fundamental principle that a government and its agents are under no general duty to provide public services, such as police protection, to any particular individual citizen”în „Warren v. District of Columbia, 444 A.2d 1 (1981)” (https://law.justia.com/cases/district-of-columbia/court-of-appeals/1981/79-6-3.html accesat 28.11.2017)
[10] The order dismissing plaintiff’s complaint against the city was affirmed on the grounds that, in the absence of a special relationship, not present in the case, the police department was under no duty to protect plaintiff Henderson. Ibid.
[11] Persoană care acționează ca un agent al unei organizații străine ocupate în investiții, comerț, sau exploatare economică sau politică.
[12]„60 de Ani de la Înființarea Țării, Statisticile de Producție de Oțel a Chinei”, 15.09.2009 (http://finance.ifeng.com/news/industry/20090915/1239583.shtml accesat 28.11.2017).
[13]List of Countries by Steel Production.
(https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_steel_production accesat 28.11.2017).
Autor: Kenan Wang
Sursa: Estica.eu
Adauga comentariu