Când tata era copil, din când în când, câte-un avion mai arunca câte-un teanc de manifeste. Erau manifeste mici, impecabil tipărite, în care oamenilor li se spunea să reziste pentru că vin anglo-americanii. De fiecare dată, bunicul lua manifestele şi le împăturea cu grijă. Le strângea ca pe-o comoară. Ele, prin limbajul utilizat, îi spuneau că nu e totul pierdut, că există speranţă şi că bolşevicii sunt doar o chestiune temporară.
Apoi bunicului i-au bătut comuniştii la poartă. I-au spus că are mult pământ, iar el le-a spus că-l are pe munca lui. Ei i-au răspuns că nu e bine şi că ăia care-au dat pământul „la colectivă” o duc mai bine. Bunicul le-a spus că el nu face asta. Vedea lanul de grâu îmbelşugat şi ştia din manifestele lui că prostia asta cu comuniştii n-o să dureze mult. Doar avioanele acelea care dădeau manifeste intrau ca-n brânză. Cât să mai reziste ruşii?
A doua oară s-a trezit cu perceptorii la poartă. Nu i-au luat nimic, i-au spus doar că după ce culege lanul trebuie să treacă să-şi plătească cotele, altfel e infractor. Aşa a făcut, doar era om cinstit şi nu ocolea legea. La urma urmei, câtă cotă să-i ia? Dumnezeu îi dăduse recoltă îmbelşugată.
A cules lanul, s-a dus să-şi plătească cotele şi s-a întors doar cu ceva paie. „Aşa zice la lege, i-a spus perceptorul scuipând mahoarcă printre dinţi. Vezi, dacă dădeai la colectivă nu mai aveai treaba asta!”. S-a uitat lung la perceptor, şi-a îndreptat spatele şi-a zis la plecare: „Eu asta nu fac! Oricum nu mai durează mult.”
Şi n-a mai durat. A treia oară au venit miliţienii şi securiştii la poartă. L-au legat ca pe un câine, i-au pus lanţuri la picioare şi l-au judecat în faţa întregului sat. Judecător era un ţigan beţiv, iar procuror-acuzator un pierde vară al satului transformat în propagandist. L-au găsit vinovat de chiaburie şi l-au trimis la canal. N-a apucat să spună decât că „n-o să mai dureze mult!”.
Şi n-a mai durat. A murit acolo, într-un şanţ, omorât în bătaie şi privind cerul de unde, din când în când un avion mai arunca manifeste în care li se spunea oamenilor că nu mai durează mult şi „anglo-americanii îi vor elibera”. Aşa a murit bunicul, cu ochii la cer şi făcându-şi speranţe deşarte. Lăsând-o pe biata bunică-mea cu plozii în bătătură şi cu speranţa că „n-o să mai dureze mult”. Lăsându-şi copiii de izbelişte, cu „dosarul pătat”, să se descurce singuri în bătaia vremurilor.
Şi n-a mai durat decât vreo patruzeci de ani. O nimica toată la scara istoriei. Copiii i-au crescut, în ciuda tuturor problemelor au răzbătut, doar erau os din osul lui. Au văzut eliberarea şi, din păcate, au înţeles prea târziu că bunicul n-a avut dreptate, c-a fost înşelat şi că totul n-a fost decât o minciună, o parşivenie. Dar ceea ce ne-a umplut pe noi de scârbă a fost faptul că jigodia care se afla în spatele acestui spectacol anost, care pregătea „partizanii” şi-i paraşuta în munţi, trăia bine mersi şi, mai mult, era şi este considerat un cetăţean respectabil, un om finuţ, de ale cărui opinii se ţine cont. O jigodie de om, o mizerie, un imbecil. Mii, zeci de mii de oameni înşelaţi de el şi de şleahta pe care-o servea au putrezit în puşcăriile comuniste. Familii distruse, terminate, au suferit teroarea acelor ani doar din cauza unor minciuni inutile ale acestui nemernic.
Culmea e că, în prezent, nemernicul, alături de odrasla unuia împotriva căruia pe-acea vreme tuna şi fulgera, sunt aliaţi şi mint cu aceleaşi scheme imbecile tinerii din ziua de azi. Şi uite-aşa, alte victime nevinovate, intră precum oile în stânele terorii desenate de aceşti imbecili. Poate că bunicul a greşit nevinovat, dar cei de azi, având în vedere experienţa trecutului, n-au nicio scuză şi, din punctul meu de vedere, îşi merită cu vârf şi îndesat suferinţele viitoare.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice
Adauga comentariu