Banii. Banii sunt acele hârtii imprimate cu figuri sau simboluri istorice sau cu sefi de stat din lumea a treia, încă în viață, sau cu regi sau regine.
Din punctul de vedere al imprimării figurilor pe bani, majestățile nu sar departe de Idi-Aminii Africii. Tipăriți cu gust sau nu, banii ajustează destinul individual și colectiv fără ca vreo minte luminată să poată propune măsuri de limitare a acestui fenomen.
Pe caruselul aberațiilor în materie de comensurare a valorii printr-un mod alternativ iau naștere, mai ales în perioadele de recesiune economică, propuneri care de care mai stupefiante ce ne duc cu gândul că statutul de ființe bipede conștiente de sine trebuie câștigat și nu prezumat. Dezideratul de a atinge stadiul unei societăți fără un etalon de stabilire a valorii, cum sunt banii, poate fi înfăptuit, după mintea unor prezumați ca având neuroni, prin retragerea masivă a numerarului din bănci. Ce nu știu aceste amibe e că numerarul aflat în circulație reprezintă între 10% și 15% din masa monetară totală. În momentul în care băncile rămân fără numerar închid ușile, și gata, le redeschid când vor avea numerar.
O altă aberație, de data asta produsă de corzile vocale ale unor politruci, este trecerea în subordinea statului a băncii centrale, pentru ca în felul acesta el și idioții de teapa lui să dispună oricând de monedă. Câtă monedă? Cât o vrea mușchii lui, că noțiunea de inflație nu-i trezește nicio circumvoluțiune. Culmea e că, dacă ar fi întrebați mai mulți depre soluția propusă de acest neuron la costum, multora le-ar surâde. După primul război mondial această soluție a fost îmbrățișată de Germania. Hiperinflația pornită de tipărirea fără acoperire de monedă a dus indicile prețurilor de consum la o creștere de 723 miliarde de ori în 1923 față de 1914. O pâine cumpărată în 1922 costa 163 de mărci germane. În septembrie 1923 prețul acesteia era de 1,5 milioane de mărci, iar în noiembrie, același an, costa 200 de miliarde de mărci. În decembrie același an, un dolar american costa 4200 miliarde de mărci germane. Acesta e efectul tiparniței fără gândire.
BNR-ul nostru a crescut masa monetară cu 63% în valoare nominală din 2007 până în 2013 și cu 47,2% în valoare reală. Masa monetară în sens restrâns (M1) a crescut în această perioadă cu 27% în valoare nominală (20,35% – valoarea reală). Numerarul, în toată această perioadă, a crescut cu același procent ca masa monetară totală. Depozitele de până la doi ani și cele rambursabile după notificare la 3 luni au avut o creștere de 103% în valoare nominală (77,5% valoare reală). Din cauza acestei creșteri, M2 a avut un spor echivalent cu M3 (masa monetară totală). Aceste evoluții structurale ale celor trei agregate monetare se traduc printr-o creștere a economisirii și o reducere a consumului (M1 este agregatul ce evidențiază partea activă a masei monetare). Deci, în ultimii șapte ani, populația a avut o înclinație mai mare spre economisire, depozitele de până la doi ani și cele rambursabile după notificare la 3 luni au crescut cu un procent superior față de cel al masei monetare totale (M3).
Comparând evoluția masei monetare cu cea înregistrată de economia națională, cifrele ne arată o creștere de 3 procente a proporției masei monetare fața de pib-ul național (de la 35,5% la 38,6%). Creșterea reală de 47,2% a masei monetare reale este de peste patru ori mai mare decât a sporului real înregistrat de pib-ul național în aceeași perioadă (11,6%). Diferența între cei doi indicatori are drept cauză acoperirea de către BNR a deficitului înregistrat de M1 prin orientarea numerarului către depozite. Cu alte cuvinte, BNR a tipărit bani pentru a susține masa activă monetară la un nivel comparabil cu cel de dinaintea crizei. O altă explicație e că surplusul de bani din această perioadă se regăsește în rezerva valutară națională care a sporit de la 25 mld euro la 32 mld euro și, mai ales,repatrierile de capital ale băcilor cu capital străin din anul 2009.
Politica BNR în anii de criză nu a urmărit relansarea economică, ci menținerea unui volum de masă activă monetară la un nivel insuficient pentru a impulsiona economia. Reducerile de dobândă din ultimul an și jumătate pot să ducă la o accelerare a Trabantului reprezentat de economia națională dacă se menține un nivel scăzut al dobânzii de politică monetară. Permisivitatea lui Mugurel din 2009 la retragerile de capital masive făcute de bănci a condus la băltirea economică din anii ce-au urmat. Castrarea consumului prin ridicarea dobânzilor poate fi pusă parțial și în cârca BNR. Dacă se vrea o spălare a păcatelor din timpul crizei, e dezirabilă o inflație mai mare, corelată chiar cu o dobândă mai scăzută decât cea practicată în prezent. Așa că: dă, Mugurele, cu banu-n noi!
Autor: George Sofian
Sursa: Analize economice
Daca vom consulta niste cifre statistice,vedem ce e cu hiperinflatia.In intervalul 1989-1996,Cehia,sora noastra intru socialism,are o crestere de 3 ori la preturi.In acelasi interval,in Romania,preturile nu cresc decat de …136 de ori!Sa luam un interval mai mare:1989-2004.In acest interval,preturile cresc in Cehia de 4 ori iar in Romania de,tineti-va bine,de 2500 de ori!In acest interval de timp,Romania n-a fost afectata de razboi sau megacalamitati,care sa genereze crestere de preturi de mii de ori.Economistul american Milton Friedman,laureat Nobel spune:” inflatia este pretutindeni si intotdeauna UN FENOMEN MONETAR si poate fi determinata numai de o crestere mai rapida a cantitatii de bani decat a productiei”.
“Dupa 1989 productia nationala,exprimata in PIB,a scazut rapid si continuu,BNR a crescut tot rapid si continuu,cantitatea de bani in circulatie.Hiperinflatia post decembrista este “opera” exclusiva
a BNR,a conducerii acesteia.”- citat din: Dr.Constantin Cojocaru – “Crima numita privatizare”,pag.25,Bucuresti 2008,Articole publicate in cursul anului 2005.