C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Cum se moşteneşte o criză

Am putea fi suspectaţi că ne obsedează substantivul criză – cu atât mai mult cu cât ia amploare fenomenul pe care îl desemnează. În ce ne priveşte, am fi în stare să-l scoatem definitiv din vocabularul limbii române, dar asta nu înseamnă că nu vom mai avea de-a face cu el. De pildă, am observat că, la noi, crizele se moştenesc. Şi sunt duse mai departe. Nu numai de artizanii lor, încântaţi că ideea a prins, ci şi de “neputincioşii” care, cu toate că sunt informaţi, cât de cât, asupra gravităţii situaţiei – indiferent de zona în care se manifestă – cad în capcana cuvântului propriu-zis şi acolo rămân. Cel puţin aşa pare că evoluează lucrurile în spaţiul nostru românesc, unde crizele sunt foarte, foarte nuanţate. Crizele de la primării, care nu sunt în stare să gestioneze un eveniment – fie el şi meteorologic -, criza de la nivelul ministerelor, cum ar fi al mediului, al drumurilor, al sănătăţii etc., greu încercate, sunt o infimă parte din fluviul crizelor româneşti. De fapt, odată cu prăbuşirea vechiului regim politic, am asistat cu toţii la o “salbă” de crize, care mai de care mai bizare şi mai greu de stăpânit, dar foarte uşor de moştenit. Cred că, în pofida falimentului pe toate planurile, politicienii noştri au devenit specialişti în moştenirea şi perpetuarea crizelor. Altfel nu se explică de ce mergem din criză în criză şi, pe deasupra, suntem predispuşi să le extindem, pe fiecare în parte, prin arborescenţe infinite.

În general, la nivel mondial, când nu sunt închipuite, ticluite şi mereu împrospătate, crizele se resimt din plin şi, oricât s-ar lamenta omenirea, ele plutesc peste vieţile noastre ca o piază rea. Mai trist este că, din teama de a nu genera prăbuşirea sistemului afectat de criză – politic, social, economic, financiar – mai-marii lumii aşteaptă să le pice din cer o soluţie “viabilă” pentru anihilarea ei. Sau aşteaptă autoreglarea, fenomen specific în orice tip de perturbare, şi la orice nivel. Lăsând la o parte criza financiară şi economică, repetatele crize politice de pe mapamond, alimentare, climaterice, de supraproducţie, oamenii sunt continuu atacaţi şi de propria criză interioară. De fapt, de la acest nivel încep crizele de orice fel. Bunăoară, când sistemul de autoapărare al organismului e la pământ, toată fiinţa intră în criză generală. Nimic nu mai merge. Dar de ce scade capacitatea noastră de autoapărare?! Fiindcă am suprasolicitat rezistenţa propriului corp, biciuindu-l – motivat sau nu -, întinzând la maximum coarda rezistenţei, dincolo de limitele funcţionale anatomo-fiziologice. De aceea, fiecare ins trebuie să se autosupravegheze necontenit. Mai ales că o criză interioară este (şi) una de conştiinţă. Iar unde conştiinţă nu e, conduce haosul, bunul plac, tendinţele hegemonice, dorinţa de a ieşi în faţă – poate din frustrări repetate, venite din copilărie şi duse până la vârsta a treia.

Referitor la criză, ca fenomen general, specialiştii afirmă că e unul normal. “Criza este semnul transformării – ceva trebuie să moară pentru ca apoi să renască. Atât la nivelul unei persoane, cât şi la nivelul întregii umanităţi”, spunea Stanislav Grof, unul dintre cei mai importanţi cercetători ai secolului al XX-lea în domeniul conştiinţei. Unii, însă, au obiceiul de a nu consuma decât prima etapă a acestei transformări, reuşind, cu brio, să îmbolnăvească – prin ideile şi planurile lor nesănătoase – toată planeta. Păstrând proporţiile, cam aici s-a ajuns, la noi şi aiurea, fiindcă prea mulţi indivizi sunt certaţi cu ei înşişi şi, ca atare, cu toată lumea. Înalta moralitate, bunătatea, blândeţea, generozitatea, iubirea de aproapele său, meditaţia sau legătura permanentă cu natura vindecătoare, par a fi rămas doar simple cuvinte fără noimă dintr-o poveste de demult… Pe când crizele nu se moşteneau.

sursa: curierulnational.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss