Cum s-a prăbuşit economia României: lista vinovaţilor pentru dispariţia fabricilor, uzinelor şi a milioane de locuri de muncă

În perioada comunismului, în ţara noastră erau o mulţime de fabrici şi uzine în care se lucra la foc continuu. Românii nu se plângeau de lipsa locurilor de muncă, iar economia era înfloritoare. „Adevărul“ vă prezintă cum au dispărut rând pe rând brandurile comuniste ale României.

Ce s-a ales de brandurile comuniste ale Iaşiului. Lactis, Unirea, Avicola, Zimbru sau Ţigarete sunt istorie.

Doar doi coloşi industriali au supravieţuit Procesul dur de selecţie capitalist a pus la pământ coloşi industriali cu zeci de mii de angajaţi şi cifre de afaceri ameţitoare. Există, totuşi, şi miracole economice la Iaşi. Multe branduri economice au consacrat Iaşiul în perioada comunismului, în condiţiile în care şefii regimului au stabilit strategic să maseze în Capitala Moldovei o mare parte a industriei grele. Coloşi precum Fortus, Tepro, Nicolina sau Terom au fost devalizaţi, însă, după 1990 prin privatizări defectuoase sau rău-intenţionate. Până în acest moment, în ciuda multiplelor anchete declanşate de procurori, niciuna dintre uriaşele ţepe economice trase la Iaşi nu s-a terminat cu condamnări penale, însă.

Fabrica clujeană Ursus, unde se producea berea îndrăgită în toată ţara, se transformă în complex imobiliar

Fabrica de bere „Ursus“, unul dintre simbolurile oraşului, şi-a închis porţile în 2010, la câţiva ani după ce a fost cumpărată de un gigant mondial SAB Miller. Compania a demolat clădirile şi a vândut terenul ginerelui lui Ioan Rus, care va construi aici locuinţe şi birouri. Bazele fabricii Ursus au fost puse din 1878 şi în deceniile ce au urmat la Cluj s-a aflat unul dintre cei mai importanţi producători de bere din ţară până în 2010, când proprietarul, compania SABMiller, a decis  oprirea producţiei şi transferarea acesteia la Buzău şi Braşov sau Timişoara. La trei ani de la închiderea producţiei, fabrica a fost demolată şi cazanele uriaşe de bere au fost mutate.

Anul acesta, terenul de circa un hectar a fost vândut unui om de afaceri local, Vasile Puşcaş, ginerele lui Ioan Rus. Pe teren a fost obţinut un certificat de urbanism în act se arată că în zonă se poate construi unui ansamblu mixt, rezidenţial, de comerţ şi servicii. Ansamblul este împărţit în 4 imobile dintre care cel mai înalt are 10 etaje. De asemenea, se pot ridica două clădiri de 8 şi 6 etaje, plus un imobil cu subsol, demisol şi parter.     Industria Timişoarei, de la înflorirea din imperiul Austro-Ungar, intreprinderile comuniste, la şmecheriile din democraţia originală În ciuda tranformărilor care au cuprins România după 1989, Timişoara a rămas unul din oraşele care s-au adaptat foarte bine noilor cerinţe.   Industrializarea Timişoarei a început în perioada autro-ungară. Prima fabrică a fost înfiinţată imediat după eliberarea Banatului de sub dominaţia otomană, în 1718. Este vorba de cea mai veche fabrică de bere de pe teritoriul de azi al României. În 1728 se înfiinţează fabrica de tutun, iar apoi se deschid fabrici din toate ramurile. Toate se ridicau pe malurile canalului Bega, pentru că transportul produselor se făcea pe apă.    Fără strategii de marketing şi cu multe slujbe sociale, aşa îşi duceau zilele fabricile bistriţene în perioada comunistă   Unele dintre fabricile bistriţene fondate în perioada comunistă încă mai sunt în picioare, reuşind chiar să se impună pe piaţă. Potrivit economiştilor însă situaţia de atunci nu semăna deloc cu ce se întâmplă astăzi. Înainte de Revoluţie nu existau strategii de marketing, producţia era „exagerată”, iar slujbele sociale reprezentau o parte importantă din industrie.   Produse proaste, slabe calitativ, vândute în multe cazuri mult sub costurile de producţie şi o lipsă totală de interes faţă de tot ce este legat de piaţă, aşa descrie analistul Cristian Munthiu industria bistriţeană din perioada comunistă.     Mândreţea judeţului, „ideală pentru showroom“. Integrata şi Fabrica de Pepsi de la Ovidiu, de vânzare   Fabrici vestite pentru producţia lor, mii de oameni angajaţi care îşi întreţineau familiile şi produse care făceau faima României la export, aşa arăta industria Constanţei în anii comunismului. Acum, multe dintre ele nu mai sunt decât o afacere imobiliară.   Unele au fost salvate la privatizare de foştii directori, cum este cazul fabricii de pâine Dobrogea sau al celei de ulei Argus. Altele au fost vândute unor magnaţi care continuă activitatea obiectivului, cum este Şantierul Naval Constanţa, cumpărat de Gheorghe Bosînceanu.   Cum s-a prăbuşit platforma chimică Săvineşti, colosul industrial unde lucrau peste 10.000 de nemţeni   În anii comunismului, activitatea industrial de la Săvineşti asigura traiul pentru circa o treime din populaţia municipiului Piatra Neamţ. Combinatul de fire şi fibre sintetice (CFS), Azochim şi Institutul de Cercetare erau mândria judeţului.   Platforma chimică de la Săvineşti a fost în anii de dinainte de revoluţie, şi chiar o perioadă bună după 1990 drept unitate etalon a economiei nemţene. Aici se produceau fire şi fibre sintetice (la Fibrex), îngrăşăminte chimice (Azochim), exista un institute de cercetare de elită în domeniu (ICEFS) şi un parc industrial bine dezvoltat cu utilităţi pentru toate activităţile de pe platformă.   Mai bine de 10.000 de nemţeni, mare parte locuitori din Piatra Neamţ, făceau naveta zi de zi, produsele fabricilor asigurând resurse în economia naţională şi pentru export.    Mărirea şi declinul industriei în Hunedoara. Ce soartă au avut după 1990 cele mai mari întreprinderi din judeţ   În urmă cu jumătate de secol, judeţul Hunedoara era unul dintre cele mai industrializate ale ţării, iar principalele oraşe hunedorene îşi bazau economia pe întreprinderile mari, din industria siderurgică şi minieră.   Municipiul Hunedoara s-a apropiat înainte de 1989 de cifra de 100.000 de locuitori. “Aproape 50.000 de oameni lucrau în combinatul siderurgic al Hunedoarei şi în ICSH (Întreprinderea de Construcţii Siderurgice Hunedoara)”, spunea cu mândrie Viorel Răceanu, fost primar al Hunedoarei în anii 1960 – 1970.   Colosul din Tulcea – Întreprinderea de Pescuit Oceanic: 82 de nave pe care lucrau 6.000 de navigatori.    La Tulcea, căderea comunismului a însemnat şi prăbuşirea industriei din acest colţ de ţară. Mândria zonei a fost Întreprinderea de Pescuit Oceanic din care acum nu a mai rămas nimic. Colonelul în rezervă Nicolae Zărnescu, care timp de patru ani a fost locţiitorul şefului Securităţii la Tulcea, ne-a vorbit despre vremurile bune ale acestui oraş. Era anul 1986 şi Zărnescu lucra în contraspionajul românesc. La un moment dat, a fost chemat la Bucureşti şi i s-a spus: „Te mutăm la Tulcea!“.     Confecţia Râmnicu Sărat şi Foresta Nehoiu, două mari fabrici ale judeţului Buzău care au dispărut în ”democraţie”   Economia Buzăului a suferit o transformare radicală, după Revoluţie. Dacă zona industrială a municipiului Buzău a rămas funcţională, la Râmnicu Sărat, o mare fabrică de textile a fost ştearsă de pa faţa pământului, după privatizare. O soartă asemănătoare a avut-o şi cea mai importantă fabrică de prelucrare a lemnului, Foresta Nehoiu.   Aproximativ 2.000 de angajaţi ai fabricii Confecţia Râmnicu Sărat, majoritatea femei, au rămas fără locuri de muncă după anii ‘90, iar la scurt timp după preluarea de către omul de afaceri vrâncean Sorina Plăcintă, societatea a dispărut de tot.

Fără strategii de marketing şi cu multe slujbe sociale, aşa îşi duceau zilele fabricile bistriţene în perioada comunistă

Unele dintre fabricile bistriţene fondate în perioada comunistă încă mai sunt în picioare, reuşind chiar să se impună pe piaţă. Înainte de Revoluţie nu existau strategii de marketing, producţia era „exagerată”, iar slujbele sociale reprezentau o parte importantă din industrie.   Produse proaste, slabe calitativ, vândute în multe cazuri mult sub costurile de producţie şi o lipsă totală de interes faţă de tot ce este legat de piaţă, aşa descrie analistul Cristian Munthiu industria bistriţeană din perioada comunistă.   Simbolurile piteştene ale economiei comuniste, transformate după reţete imobiliare capitaliste   Două dintre simbolurile piteştene ale socialismului,  Rolast şi Fabrica de bere au fost puse la pământ, pentru ca în locul lor să fie ridicate un centru comercial şi un cartier rezidenţial. Reţeata imobiliară a fost aplicată şi fabricii de stofe Argeşeana, şi ea renumită cândva în întrecerea socialistă. Şi nu sunt sigurele fabrici cu acest parcurs.   Îstoria Rolast, unul dintre coloşii industriali socialişti ai Piteştiului, a început în anul 1967, odată cu înfiinţatea “Combinatului de articole tehnice din cauciuc” (CATC) a cărui activitate a demarat în 1970  cu producţia de benzi de transport (cu o capacitate de 5300 de tone pe an).  De amintit că dimensiunile fabricii au fost impresionante, CATC totalizând 22 de hectare, din care 14 hectare de clădiri.

Ce s-a ales de coloşii industriali ai Vasluiului: mii de şomeri şi ruine

În urmă cu 20 de ani, municipiul Vaslui avea o zonă industrială bine pusă la punct care absorbea aproape întreaga forţă de muncă a municipiului. Erau de notorietate societăţile Mecanica (piese pentru maşini şi utilaje), Moldosin (fire şi fibre sintetice), Hitrom (azbest şi materiale de izolaţie), AMC (aparate de măsură şi control), Movas (mobilă), la fel ca şi cele din domeniul industriei uşoare, Confecţii, Textila, Varotex, Vascovin s.a.       Giganţii industriali care asigurau locurile de muncă ale celor mai mulţi dintre vasluieni au căzut unul dupâ altul după anul ‘90, din industria Vasluiului nu a mai rămas decât niăte clădiri în ruine şi mii de mare de şomeri care a situat an de an judeţul pe primele locuri în ţară.

Marile întreprinderi din Satu Mare, distruse de capitalism. Din fabrica de mobilă Samobil, cotată ca a doua pe ţară, au rămas tubulaturile de fier   Starea marilor fabrici din Satu Mare de după guvernele post-decembriste reprezintă pomelnicul industriei româneşti abandonate, vândute la 1 dolar bucata sau distruse prin favorizarea importurilor şi a legendarelor investiţii străine. Două dintre cele mai elocvente cazuri sunt fabrica de mobilă Samobil sau UNIO.       Cel mai concret exemplu este fabrica de mobilă Samobil. Înainte de 1989, SC. Samobil. SA era o fabrică de mobilă de rang înalt, atât pentru ţară, dar şi pentru străinătate. Era cea mai mare fabrică de mobilă din judeţ şi era cotată ca a doua pe ţară. După revoluţie fabrica a avut tot mai puţine vânzări intrând în faliment, iar în 2006 fabrica a intrat în lichidare. Toate utilajele au fost vândute în urma diverselor licitaţii, singurele bunuri care au mai rămas fiind tubulaturile din fier.

Marile Uzine ale Braşovului au fost demolate. În locul lor vor răsări malluri   Hidromecanica şi Tractorul au fost rase de pe faţa pământului. În locul lor vor răsări, mall-uri, blocuri şi locuri de distracţie. Un alt mall se va construi şi pe terenul fostei uzine Fartec.   Uzina Hidromecanica a fost ştearsă de pe harta Braşovului. Pe terenul ei, de 40.000 de metri pătraţi, care este chiar în Centrul Civic se vor construi clădiri de birouri şi un hipermarket Cora. Uzina mai are acum doat o hală la periferia Braşovului. Aici mai lucrează 180 de angajaţi faţă de 6.000 câţi erau în anii de glorie.   Uzina a fost înfiinţată în 1880. Angajaţii lucrau în ateliere de turnătorie fontă şi prelucrări mecanice. În clădirea „Hidromecanica s-au fabricat primul autobuz şi primul strung românesc, în anii 50.   Falimentul industriei comuniste din Alba. Cele mai mari uzine din epoca de aur sunt vândute la fier vechi   Marile falimente ale judeţului Alba au produs o gaură de sute de milioane de euro, bani care, foarte probabil, nu vor mai putea fi recuperaţi integral niciodată. Suma reprezintă totalul creanţelor creditorilor la marile firme care au ajuns în insolvenţă sau în faliment. Lista este mare şi cuprinde cele mai mari fabrici din judeţ: UPSOM Ocna Mureş, Montana Cîmpeni, Resial Alba Iulia, Capris Sebeş, Stratusmob Blaj.   Cele mai importante procese de insolvenţa şi faliment aflate în derulare la Tribunalul Alba se referă al societăţile GHCL Upsom SA Ocna Mureş, Resial SA Alba Iulia, Metalurgica SA Aiud, Montana SA Câmpeni, Stratusmob SA Blaj şi Ardeleana SA Alba Iulia. Sunt firme mari la care au lucrat mii de oameni şi care în trecut reprezentau baza economiei judeţului.

Comuniştii şi sovieticii au distrus economia Banatului Montan

În perioada interbelică Uzinele şi Domeniile Reşiţa era cea mai mare intreprindere a ţării. Comuniştii au cedat sovieticilor mare parte din uriaşul profit acumulat în perioada interbelică.   În perioada în care Cristofor Columb descoperea America la Reşiţa se aprindea focul în furnalele de topit fierul. StEG, una dintre cele mai mari companii austriece şi mondiale, înfiinţa la Reşiţa primele furnale în anul 1771, punând bazele celui mai mare centru siderurgic din Sud-Estul Europei, statut pe care Reşiţa şi l-a păstrat până în perioada comunistă. Perioada interbelică, însă, a fost perioada de maximă prosperitate a Uzinelor şi Domeniile Reşiţa.   Povestea celui mai important combinat din sud-estul Europei. Cum s-a ales praful de siderurgia din Călăraşi   Combinatul siderurgic de pe malul Borcei, printre cele mai importante din sud-estul Europei, este astăzi o ruină. În acelaşi timp a fost înfiinţat un altul în Polonia. Şi astăzi acesta  produce oţel. La Călăraşi, mastodontul a fost inaugurat în 1979, după ce a fost accesat un credit internaţional de peste 100 de milioane de dolari.   Înălţat pe o suprafaţă de 650 de hectare, acesta a fost cotat, în anii 80, ca unul dintre cele mai importante din sud-estul Europei în care se producea şină de cale ferată. Imediat, după Revoluţie a fost privatizat, apoi demontat bucată cu bucată şi vândut la fier vechi. În prezent la fostul combinat siderurgic Călăraşi – Siderca funcţionează o oţelărie şi un laminor, deţinute de firma Tenaris. Are o capacitate de producţie anuală de 470.000 de tone, care include o oţelărie electrică şi linii de turnare continue, folosind ca materie primă fierul vechi.

Ce industrie a avut Brăila şi cum s-a ales praful de tot

A fost o vreme când Brăila excela la capitolul capacităţilor de producţie. Aici s-au produs celebrele excavatoare de la „Promex”, de aici au plecat la export mii de tone de fibre, celuloză şi hârtie şi tot de aici erau livrate piese de mobilier renumite în lume. Merită amintite chiar şi chibriturile care se fabricau pe malul Dunării, cu toate că nu aveau o faimă prea bună, pentru că se aprindeau foarte greu.   Din punct de vedere economic, Brăila se numără printre oraşele care au avut cel mai mult de pierdut în tranziţia care a urmat de la comunism la capitalism. Întreprinderile care înainte de 1989 ofereau locuri de muncă pentru zeci de mii de oameni au dispărut, rând pe rând, de la jumătatea anilor ’90 până în prezent.   Un brand în derivă. Cum a dispărut FEPA’74 de pe firmamentul economiei româneşti   Una din cele mai mari fabrici din judeţul Vaslui din perioada pre-decembristă, ce asigura mii de locuri de muncă şi lucra la foc continuu, a decăzut constant după 1994. Fabrica mai are doar 200 de angajaţi şi se menţine cu greu pe linia de plutire.   La mijlocul anilor ’70 a luat fiinţă la Bârlad fabrica ce urma să devină un brand de oraş şi de ţară. Fabrica de Elemente Pneumatice şi Control (FEPA) ’74 a apărut în contextul industrializării accelerate a economiei româneşti. Foştii angajaţi îşi amintesc cu regret emulaţia acelor vremuri, când depuneau eforturi colective pentru pentru creşterea producţiei.

S-a ales praful de Alumina, unul dintre puţinele combinate din lume care avea contracte cu Agenţia Spaţială americană

Privatizarea combinatului Alumia, printre puţinele combinate din lume care avea contracte cu Agenţia Spaţială americană, a dus la vânzarea acestuia bucată cu bucată. Dintr-o industrie industrie prosperă, ce oferea mii de locuri de muncă, s-a ales praful. Au rămas doar ruinele de ceea ce odată reprezenta mândria oraşului.   În anul 1965 se deschideau porţile fabricii Alumina, prima platformă industrială din Oradea. În doar 15 ani a ajuns să producă peste 220.000 de tone de alumină, dar, odată cu căderea regimului comunist a căzut şi întreprinderea.

Cum a „murit” după 1990 industria Botoşaniului şi cum a îngropat-o definitiv în doar 10 ani capitalismul

Fosta zonă industrială a Botoşaniului se întindea pe sute de hectare. În fabricile ”Epocii de Aur”, lucrau zeci de mii de muncitori. După căderea regimului comunist şi privatizarea uzinelor, uriaşele fabrici au fost vândute bucată cu bucată, de cei care vroiau să se îmbogăţească pe ruinele socialismului. O parte a foştilor muncitori au fost transformaţi de eşecul capitalismului în boschetari sau alcoolici.   Uzinele Textile Moldova din Botoşani erau un colos industrial al perioadei comuniste.  Erau regina industriei uşoare româneşti. Producţia era în mare parte destinată exportului. În fiecare dimineaţă pe poarta fabricii intrau peste 10.000 de angajaţi.

A fost odată o industrie în Vrancea de care s-a ales praful

Deşi este unul dintre judeţele mici ale ţării, Vrancea a fost un judeţ destul de bine industrializat până la începutul anilor ’90. Acest proces a început în anii 1960, cu implicaţii directe în procesul de creştere economică, migrarea populaţiei către mediul urban.   În perioada 1965-1989, în industria judeţului Vrancea s-au produs mutaţii importante, fiind reprezentată de 25 de întreprinderi, din care 17 republicane şi 8 ale cooperaţiei meşteşugăreşti.

Unicul rafinator de aur din Europa sau filatura Maratex, piloni ai economiei naţionale în vremea comunismului

Cu oferte de muncă ce depăşeau cererea, perioada post comunistă a adus cu sine o nouă faţă Băii Mari. Mineritul, metalurgia, filatura şi chiar Institutul de Cercetări şi Proiectări Miniere din Baia Mare au mai rămas doar în amintirea celor ce au trăit acele vremuri şi, poate, în imaginaţia celor ce au ascultat poveştile părinţilor sau ale bunicilor despre Baia Mare, un oraş industrial, un oraş în plină dezvoltare.     Mult plâns de unii şi dorit a fi uitat de alţii, fără doar şi poate, comunismul şi-a pus amprenta asupra întregii ţări. Trecerea de la era ceauşistă la democraţie a adus cu sine, pe lângă libertăţile de care ar trebui să beneficieze fiecare persoană şi o democraţie poate nu cel mai bine gestionată. Fabricile şi uzinele care odată ne-au făcut o putere economică greu de trecut cu vederea s-au închis, locul lor fiind acum ocupat doar de ruinele unor foste măreţe clădiri.

Uzinele etalon din perioada comunistă, în pragul dezastrului. În epoca de glorie la Electroputere Craiova şi Fabrica de Avioane lucrau peste 16000 de oameni   Întreprinderile de dinainte de 1989 sunt în pragul dezastrului. Electroputere Craiova şi Fabrica de Avioane s-au transformat după Revoluţie din uzinele etalon în fabrici aproape inexistente cu datorii uriaşe către stat.   Electroputere Craiova a fost una dintre cele mai mari  fabrici din Oltenia şi a devenit cunoscută peste hotare pentru locomotivele şi echipamentele electrice realizate de angajaţi. În Epoca de Aur la uzina din Bănie munceau  peste 12.000 de oameni, însă imediat după 1989 peste 10.000 de olteni şi-au pierdut locul de muncă.   Cum a dispărut economia Aradului. S-au pierdut zeci de mii de locuri de muncă   Ofereau zeci de mii de locuri de muncă şi făceau economia ţării mai înfloritoare. Este vorba despre fabricile judeţul Arad care şi-au închis porţile la câţiva ani de la Revoluţie. Acum, în unele locuri se află doar o imagine şocantă.   Este cazul fabricii UTA, a cărei dezmembrare masivă a început în 2004. A urmat apoi IMAR-ul, compania care a furnizat mobilă Curţii Imperiale Austro-Ungare şi a Curţii Regale Române, iar în perioada 1985-1990 a fost principalul furnizor pentru Casa Republicii.   Declinul industriei din Teleorman   În urmă cu 20 de ani, în Teleorman existau fabrici care produceau de la zahăr, ulei şi conserve, până la panglici, rulmenţi sau vagoane. Zeci de mii de teleormăneni din Zimnicea, Roşiorii de Vede sau Turnu Măgurele lucrau, în schimburi, în fabricile din judeţ. Treptat, majoritatea unităţilor de stat şi-au închis porţile, iar locaţiile au ajuns în paragină. În judeţ, nu a mai rămas mai nimic din industria de altă dată.   În urmă cu două decenii, Teleormanul putea fi considerat un judeţ în care industria funcţiona. Zeci de fabrici erau deschise în oraşele din judeţ şi zeci de mii de teleormăneni aveau un loc de muncă în liniile de producţie.   Mărirea, decăderea şi renaşterea economiei la Slatina   Pentru că fostul preşedinte al ţării de dinainte de 1989 era originar din Scorniceşti, aflat la doar câţiva kilometri de capitala Slatina, urbea de pe Olt a devenit rapid unul din punctele strategice ale economiei naţionale în acea perioadă. Industria slătineană “duduia” şi avea fabrici-etalon, fabrici din care, în prezent, mai rezistă doar câteva. Restul uzinelor au dispărut, economic vorbind, căci fizic încă mai există rămăşiţe ale acestora.   Cea mai mare fabrică înainte de 1989 a fost Uzina de Aluminiu, botezată, după 1991, în SC Alro SA. Indiferent de nume însă, fabrica a rămas aceeaşi: unul dintre cei mai importanţi producători de aluminiu din lume, în prezent aceasta aflându-se în curtea unui imperiu rusesc şi fiind o subsidiară a grupului olandez Vimetco N.V. (fostă Marco Group), companie globală de aluminiu primar şi procesat controlată de acţionari ruşi.

Rămăşiţele giganţilor economici din Mehedinţi

Marile unităţi economice ale judeţului Mehedinţi şi-au închis porţile rând pe rând după 1990 încoace, iar micii agenţi economici au absorbit doar o mică parte din forţa de muncă disponibilă. O parte din mehedinţeni au luat drumul Occidentului în căutarea unui job, alţii s-au retras la ţară, acolo unde în gospodăriile proprii produc cele necesare traiului de zi cu zi.   Odinioară, judeţul Mehedinţi, dar în mod deosebit Drobeta Turnu Severin era un puternic centru economic. Dezvoltarea judeţului şi prosperitatea locuitorilor oraşului Turnu Severin s-a datorat înfiinţării portului (1851) şi atelierului de reparat vapoare (1858), primul din ţara noastră, nucleul viitorului Şantier Naval, care va ajunge în 1914 cel mai însemnat din România şi unul dintre cele mai importante şantiere de pe Dunăre.   În comunism profitabile, în capitalism au ajuns falimentare . Zeci de mii de gorjeni au rămas pe drumuri după ce    Numeroase unităţi economice din municipiul Târgu Jiu au fost puse pe butuci, după ce, evident, anumite persoane s-au ales cu conturile pline. Altele s-au închis din cauza managemenetului defectuos. Cert este zeci de mii de angajaţi au rămas pe drumuri.   Combinatul de Prelucrare a Lemnului (CPL) ROSTRAMO producea mai mult pentru export. Fabrica se confrunta cu unele probleme financiare, după Revoluţie, dar reuşea să se menţină la limita de plutire. Reuşea să aducă în ţară sume considerabile de valută, în urma contractelor cu parteneri externi. Înainte de decembrie 1989, în jurul de 3.000 de lucrau la fabrica de mobilă, iar unitatea avea un patrimoniu de peste 10 milioane de euro.   La acest material au participat Cezar Pădurariu, Remus Florescu, Ştefan Both, Florin Jbanca, Iulian Bunilă, Bianca Sara, Simona Voicu, Cristina Cîcău, Simona Suciu, Dorin Ţimonea, Cristian Franţ, Ionela Stănilă, Florentin Coman, Sabina Ghiorghe, Caludia Bonchiş, Cosmin Zamfirache, Borcea Ştefan, Carp Cosmin, Andreea Mitrache, Elisabeth Bouleanu, Mugurel Manea, Alin Ion, Sînziana Ionescu, Mariana Iancu, Cristina Stancu, Daniel Guţă.

Sursa: Adevarul.ro