Resursele naturale, iar în acest sens România este o ţară bogată, ar trebui să aducă bunăstare, mai ales într-o economie globală în dezvoltare cu un consum tot mai mare, dar în realitate ţările bogate în minereuri, cum ar fi aur, cărbune sau petrol, sunt adesea mai sărace şi se dezvoltă mai greu decât cele care-şi cumpără resursele. Paradoxul se explică prin lipsa, deliberată în unele cazuri, a unei strategii de creştere sustenabilă care nu permite guvernelor să investească veniturile din exploatarea materiilor prime în mijloace de dezvoltare economică mai durabilă, cum ar fi educaţia sau transportul. Astfel, pe măsură ce-şi epuizează resursele, statele devin mai sărace.
Deşi ţări precum Nigeria, Liberia, Venezuela şi chiar Rusia sunt bogate în resurse, o mare parte din populaţia acestora trăieşte sub pragul sărăciei, nu are acces la apă curentă şi canalizare, la electricitate, spitale, şcoli sau transport adecvat. Paradoxul are şi un nume, „blestemul bogăţiei în resurse naturale“, iar ingredientele acestuia sunt bine cunoscute. Ţările bogate în resurse tind să aibă monede puternice, ceea ce face alte exporturi necompetitive, explică Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, într-un articol publicat în august anul trecut în Project Syndicate sub titlul de „Bogate în resurse, sărace în bani“.
Apoi, deoarece exploatarea resurselor de obicei nu asigură multe locuri de muncă, şomajul creşte. De asemenea, din cauza preţurilor volatile ale resurselor, creşterea economică este instabilă. Volatilitatea este exacerbată adesea de băncile internaţionale, care se grăbesc să intre şi să investească atunci când preţurile sunt mari şi se retrag fără să ezite în perioadele dificile, totul în concordanţă cu principiul că bancherii îi împrumută doar pe cei care nu au nevoie de banii lor.
Dar cel mai evident motiv este faptul că ţările bogate în resurse nu urmăresc strategii sustenabile de creştere. Guvernele nu-şi dau seama că dacă nu folosesc bogăţia rezultată din exploatarea resurselor pentru investiţii productive care să diversifice economia îşi sărăcesc ţara. Disfuncţionalităţile politice agravează problema, în condiţiile în care conflictele legate de accesul la câştigurile din resurse favorizează instaurarea guvernelor corupte şi nedemocratice.
Dependenţa de resurse face ca „lanţul responsabilităţii dintre cetăţeni şi guverne să fie slab“
Acolo unde guvernele sunt puternic dependente de veniturile din resurse, şi nu de taxele de la cetăţeni, „lanţul responsabilităţii dintre cetăţeni şi guverne poate fi slab. Abundenţa resurselor naturale poate fi asociată cu sisteme slabe de control şi decizie deoarece generarea de venituri mari motivează elita politică şi grupurile private puternice să caute controlul acestor venituri spre beneficiul anumitor grupuri şi în dauna interesului economic comun“, se arată într-un studiu al Băncii Mondiale, citat de The Guardian într-o analiză publicată în octombrie 2012 sub titlul „Sunt resursele naturale binecuvântare sau blestem pentru ţările în dezvoltare?“.
Problema are şi rezolvări, la fel de bine documentate cum sunt cauzele. Printre acestea se numără un curs de schimb valutar redus, crearea unui fond de stabilizare, investirea „inteligentă“ a veniturilor din resurse, inclusiv în oameni, interzicerea creditării şi transparenţă, pentru ca locuitorii ţării să vadă de la cine vin banii şi unde se duc.
Aceste măsuri sunt necesare, dar nu suficiente, iar ţările bogate în resurse trebuie să facă anumiţi paşi vitali pentru a deveni „naţiuni binecuvântate“.
În primul rând, guvernele trebuie să se asigure că cetăţenii sunt cei care profită cel mai mult de resursele ţării. Există un inevitabil conflict de interese între companiile, de cele mai multe ori străine, care exploatează resursele, şi ţările gazdă. Primele vor să plătească cât mai puţin posibil, iar ultimele să maximizeze câştigul. Licitaţiile transparente şi bine puse la punct pot genera mai multe venituri decât înţelegerile încheiate în spatele scenei. De asemenea, contractele ar trebui să fie mai transparente şi să asigure că dacă preţurile cresc, câştigurile nu curg doar în cuferele companiilor.
Puterea de renegociere ca armă pentru protejarea intereselor naţionale
Din nefericire, multe ţări au semnat deja contracte proaste care dau companiilor private străine cea mai mare parte din valoarea resurselor. De aceea, guvernele trebuie să se asigure că pot renegocia, iar dacă aceasta nu este posibil, că pot impozita mai mult profitul care creşte exagerat. Strategia a dat roade în cazul Botswanei şi nu doar ţările în curs de dezvoltare, precum Bolivia şi Venezuela, renegociază. Economii dezvoltate ca Australia şi Israelul renegociază. Chiar şi Statele Unite, cea mai mare economie a lumii şi cel mai mare consumator de resurse, a impus taxe speciale pe profit.
La fel de important este ca banii rezultaţi din exploatarea resurselor naturale să fie folosiţi pentru stimularea dezvoltării. Adesea, în statele bogate în resurse infrastructura – drumuri, căi ferate sau porturi – a fost construită cu un singur scop, acela de a scoate bogăţiile naturale din ţară la cel mai redus preţ posibil, fără eforturi ca resursele să fie procesate local, cu atât mai puţin pentru dezvoltarea industriei locale.
Dezvoltarea reală cere explorarea tuturor posibilelor implicaţii, precum pregătirea angajaţilor locali, ajutarea companiilor mici şi mijlocii să devină furnizori pentru grupurile miniere, de petrol sau de gaze naturale, crearea unei capacităţi interne de procesare şi integrarea resurselor naturale în structura economică a ţării.
Resursele nu vor dispărea prea curând, iar cererea pentru ele şi preţurile acestora tind să crească. Blestemul resurselor poate fi rupt dacă ţările înfiinţează instituţii şi pun în practică politici care să asigure că bogăţia din resurse ajunge la toţi cetăţenii, concluzionează Joseph Stiglitz.
Sursa: Ziarul Financiar
Adauga comentariu