Nimeni nu dispune de o definitie de dictionar a normalitatii, cu care toata lumea sa fie de acord. Dar cu totii putem sesiza cu usurinta anormalitatea: am trecut prin ea de prea multe ori, prea multa vreme.
Daca ar fi sa începem prin a aproxima (altceva, oricum nu putem face), normalitatea nu e ceva prea spectaculos. Nu sclipeste. Nu sare în ochi. Este doar o banala suprapunere între ce este si ce trebuie sa fie. De aceea, sesizezi normalitatea mai degraba când înceteaza, când apare anormalitatea, când, în mijlocul unei conversatii agreabile, pline de amenitate, cineva ridica vocea.
Normalitatea e nu numai nespectaculoasa, ci, într-un anume sens – acela renascentist –, e si mediocra. Nu face tumbe, nu se bate cu pumnii în piept, nu-si atârna kilograme de aur la gât sau metri de tinichele în piept. Ea nu numai ca vorbeste pe un ton normal, dar si paseste în societate pe un ton normal.
Normalitatea e asa, între altele, pentru ca nu are nimic de demonstrat. E normal omul care se simte bine în pielea lui, care îsi propune – iarasi ma-ntorc la idealul uman al Renasterii – sa se conserve, nu sa învinga, sa depaseasca, sa bata (cum spune, cu o formidabila intuitie psihologica, limbajul colocvial). Omul împacat cu el însusi, chiar daca nu e neaparat un calugar cu frica de Dumnezeu, nu simte nevoia sa supuna pe nimeni.
Dar în politica? În politica (în politica noastra, mai exact), ma socheaza nonsalanta cu care unii proclama drept calitati strict personale si exceptionale însusiri normale. Cutare voia sa fie primar si proclama: „Voi face curatenie!“. Ca si cum oamenii aleg primari ca sa faca mizerie, nu curatenie. Spune-mi, deci, altceva. Spune-mi ca faci curatenie mai ieftin si mai ecologic decât adversarul si ca prin operatiunea de salubrizare vei da si locuri de munca în localitate. Chiar daca ma minti, ma minti frumos, vorba lui Ion Baiesu. Încercând sa prezinti drept exceptionala normalitatea, nu faci decât sa o transformi în anormalitate.
Altul zice „Eu garantez independenta justitiei“. Am citit câteva Constitutii democratice la viata mea. Unele, istorice, altele, înca în uz. În nici una nu scria ca în democratie îi este permis unui politician sa lucreze împotriva independentei justitiei (a independentei ei fata de politic, caci nici justitiei nu-i este îngaduit sa fie independenta de adevar). În acest caz, nu mai avem de-a face doar cu normalitatea transformata în anormalitate, ci cu adevarul prefacut într-o minciuna. Acela care are, prin natura sa biologica, 2 metri înaltime si 100 de kilograme greutate nu merge prin târg cu o pancarta de gât, pe care scrie „Atentie, sunt un tip solid!“. Se vede. Daca nu se vede, daca, oricât de mult te-ai stradui sa observi, tot nu se vede si e nevoie de pancarta, cu siguranta ca nu e. N-am sa repet cliseul potrivit caruia toti politicienii mint. Probabil ca mint mai mult decât alte categorii socio-profesionale si mai putin decât altele (gânditi-va cât mint medicii oncologi, croitoresele sau coafezele, de pilda!). Însa atunci când un politician sustine ca el si numai el face ceea ce ar trebui sa faca, de la sine, toti, e sigur ca minte. Ca nu face exact ceea ce zice ca face.
As introduce si o lege a corelatiei, aici. Nu e multa nevoie de inteligenta ca sa te comporti normal în politica. E suficient sa nu încalci fisa postului. Când cineva, care în mod vizibil nu e un prost – caci, daca un politician ajunge sa fie vazut, e clar ca nu e prost –, afirma ca el si numai el îsi respecta fisa postului, abc-ul profesiei, si toti ceilalti nu, e foarte probabil sa fie taman pe dos. Numai idiotii de profesie sau mincinosii incurabili au curajul sa sfideze evidenta. Numai ei au curajul sa egalizeze normalitatea si anormalitatea si, totodata, sa fie si primii care cred ca asa e normal sa fie.
Normalitatea nu e inseparabil legata de liniste, nici în politica, nici în viata. Dar prea multa neliniste strica, linistea insuficienta ajunge, în cele din urma, sa distruga orice echilibru. Cei care striga, vocile tunatoare, comportamentul de bâlci si fustele crete nu sunt decât rareori – si numai prin contrapunctul unor mari si vizibile merite – identificate cu normalitatea.
O vocabula care, repetata prea des, destrama aparenta de normalitate, este „puscarie“. Si sinonimele ei, mai culte sau mai colocviale, dar în special aceasta. Starea naturala a omului este cea de libertate, iar cel care vorbeste prea des de puscarie nu numai ca te duce cu gândul la proverbul care spune ca o sa aiba si el parte de ea, ci te face sa te si întrebi, deloc retoric: ce fel de om e acesta? Ce fel de om e acela pe care imaginea semenilor sai în spatele gratiilor, în zeghe, indiferent de greselile care i-au dus acolo, sa nu-l miste si sa nu-l amarasca? Sunt destul de multe specii de animale care nu-si ataca semenii în dificultate, daramite noi, oamenii… În orice caz, acela care da în cel cazut, chiar daca nu-l omoara (îl umileste, însa, adica îl omoara sufleteste), este mai prejos decât criminalul mafiot care refuza sa dea în cel aflat deja pe jos. Mafiotul are onoare.
Nu e normal sa spui „mâine va ploua“, iar mâine, în fata evidentei ca e soare si sunt 43 de grade la umbra, sa vii din nou si sa spui: „vedeti, v-am spus eu ca o sa fie canicula…“. Chiar daca nu e nici o legatura între tine si ploaie sau între tine si canicula – cel mai important om din lume nu poate, totusi, sa aduca ploaia prin puterile sale –, chiar daca nu esti vinovat ca soarele pârjoleste tot. Tot nu e normal, pentru ca normalitatea nu si-a însusit înca lectiile paradoxului si ale contradictiei. (Asta, ca sa ne facem ca învelim în staniol frumos colorat ceea ce e o banala minciuna…)
E profund anormal sa te rasucesti, sa tipi ca din gura de sarpe, sa te zbati, sa împrosti în stânga si-n dreapta, sa n-ai astâmpar. Omul e o fiinta ciclica, are nevoie de repaos, de încarcarea bateriilor. Nu e un leming, care trebuie sa se agite nonstop, ca sa gaseasca hrana, ca altfel moare. Omul care se agita prea mult vrea mai multa hrana decât îi este necesara. Mai multa decât poate consuma. N-am vazut prea multe vietuitoare mai hidoase decât un leming obez, care continua sa alerge dupa mâncare.
Nu e deloc normal – îmi spune un prieten scriitor, în legatura cu un scandal recent din lumea intelectuala – ca un om îndeobste inteligent, cu studii de calitate, absolvite cu o medie foarte ridicata, care de regula se comporta bine, sa înceapa sa spuna, brusc, prostii. Daca, totusi, o face, nu pot fi decât trei explicatii: a) ne crede din cale-afara de prosti, si-atunci nu e el însusi prea inteligent, b) are misiunea de a spune acea prostie, si-atunci nu e el însusi din cale-afara de inteligent (caci oamenii inteligenti se feresc sa fie pusi în situatia de a fi obligati sa faca ori sa spuna ceva), sau c) nu e, totusi, atât de inteligent pe cât se spune. Cum sa spui ca un control exercitat de un singur om e pluralist si liberal, iar altul, exercitat de un organism colectiv, e discretionar si totalitar? N-am trecut cu totii prin totalitarism? Nu stim ca partidul, regimul, tara etc. erau conduse, toate, de un singur om? Ce intelectual e ala care spune asa o prostie? Si cum poate fi cineva intelectual, daca e prost? Caci ar putea fi, sa zicem, intelectualul hot, las, imoral etc., dar nu prost. Prostia este anormalitatea intelectualului.
Normal este, îmi spune un alt prieten, medic de profesie, sa nu îti simti organele corpului functionând. Daca ajungi sa le simti, e sigur ca ele nu functioneaza cum trebuie, ca esti bolnav.
La fel e si organismul social. Nu e normal sa simti functionarea anumitor institutii. Daca simti fiscul, înseamna ca ia prea mult sau prea putin, dar în orice caz nu ia cât trebuie si de la cine trebuie. Daca simti politia sau procuratura, înseamna ca o lege e, undeva, încalcata. De politisti si de procurori. Daca simti economia în viata ta de zi cu zi, înseamna ca e pe undeva un dezechilibru.
Asa e la noi. Vedem prea multi politicieni, procurori, chestori, judecatori, sefi ANAF, avocati, ba chiar si sefi de servicii secrete la televizor. E clar ca organismul e dereglat, ca nu mai functioneaza normal, ca organele lui au început sa se frece unele de celelalte, brownian, pâna când ceva se va uza, se va toci, se va rupe. Traiul într-o asemenea societate seamana, banuiesc, cu cel într-un bloc cu bulina rosie: nu stii când. Dar stii sigur ca. Ai putea scapa, daca va fi dupa. Dar, daca va fi înainte, esti deja condamnat. Esti mort, cu toate ca mergi la piata si, chiar în clipa de fata, te chiorasti fara rusine în decolteul unei domnisoare.
În sfârsit, e normal sa nu stii sigur. Sa bâjbâi. Sa cauti. Cel care vine si spune, dupa Hristos, „Eu sunt mântuirea, stiu totul si pot totul, e suficient sa fii de-al meu si grijile tale se vor ridica de la sine!“, e un biet impostor.
Si nu e normal, într-o lume reala, sa te lasi fraierit de simulacre.
sursa: revistacultura.ro
Dar normalitatea nu inseamna sa lincezesti, sa te plafonezi, sa fi caldicel, resemnat, indiferent in fata potentialului pe care ai putea sa-l dai.
Trebuie sa produci, sa aduci rod, iar pentru asta trebuie sa lupti si chiar sa te sacrifici.
Apostolul Pavel spune ca era nebun pentru Christos, deci era anormal sa fie asa? Ieremia spune ca un foc era in inima lui pe care nu putea sa-l stapaneasca, era si el anormal?
Eminescu era un neastamparat, pur si simplu clocotea, toate apele marii nu putea sa stinga focul lui. Poate ca ceva nu era in regula cu el, trebuia potolit, era anormal.
Nu incercati sa definiti normalitatea, sa creati un tipar.