Cum a pus FMI mâna pe Europa

Înainte de izbucnirea crizei, Fondul Monetar Internaţional avea operaţiuni neînsemnate şi se vorbea chiar de desfiinţarea instituţiei. În prezent, tot mai multe ţări depind de organizaţie. În rubrica „Dosar“ din această săptămână, „Adevărul“ îţi arată cum un politician abil a reuşit să profite de contextul economic nefavorabil pentru a reinventa FMI.

Înainte de izbucnirea crizei mondiale, Fondul Monetar Internaţional acorda credite numai statelor sărace, din lumea a treia. Ţările care cotizau la Fond cereau reducerea bugetului acestuia. În spatele uşilor închise, se vorbea chiar de desfiinţarea organizaţiei care, de-a lungul timpului, devenise mai degrabă o instituţie cu titlu onorific.

Într-o perioadă relativ calmă din punct de vedere economic, mulţi contestau rolul Fondului. În plus, banii FMI mergeau numai către ţări sărace, iar cele dezvoltate nu mai aveau practic niciun beneficiu de pe urma organizaţiei, ci numai cotizau la aceasta. Criza a schimbat însă toate aceste lucruri şi, într-un timp foarte scurt, tot mai multe state au ajuns să depindă de FMI pentru a evita intrarea în incapacitate de plată. Acum, organizaţia are programe de finanţare în valoare de sute de miliarde de euro cu mai multe state dezvoltate din lume. Rând pe rând, ţările lovite de recesiune s-au văzut nevoite să ceară ajutorul Fondului.

Ambiţiile politice ale directorului FMI

Doar în Europa, instituţia a acordat împrumuturi în valoare de 140 de miliarde de euro în anii de criză. Condiţiile impuse de FMI au dictat cursul economiilor pe care acesta le-a împrumutat. Responsabil de această schimbare este, în mare măsură, Dominique Strauss-Kahn, directorul FMI. A ajuns aici cu sprijinul lui Nicolas Sarkozy, actualul preşedinte al Franţei. Acum, presa internaţională scrie că Strauss-Kahn va candida la alegerile prezidenţiale din 2012. Nu ar fi prima încercare a oficialului de a deveni preşedintele Franţei. În 2007, el a vrut să candideze la această funcţie, însă gruparea politică din care face parte – Partidul Socialist – şi-a ales alt candidat, pe Ségolène Royal. Aceasta a pierdut alegerile în faţa lui Sarkozy care, ulterior, l-a sprijinit puternic pe Kahn pentru a prelua funcţia de director al FMI. Analiştii spun că preşedintele a făcut acest lucru numai pentru a-şi îndepărta cel mai puternic contracandidat.

Cum a ajuns FMI să „facă legea” în Europa

Intrarea în recesiune a forţat multe ţări europene să ceară ajutorul Fondului Monetar Internaţional pentru a evita colapsul. Ajutorul a venit însă sub condiţii dure. Înainte de izbucnirea crizei mondiale, Fondul Monetar Internaţional acorda credite numai statelor sărace, din Lumea a Treia. Acum, organizaţia are programe de finanţare în valoare de sute de miliarde de euro cu mai multe state dezvoltate din lume. Rând pe rând, ţările lovite de recesiune s-au văzut nevoite să ceară ajutorul Fondului pentru a evita colapsul. Doar în Europa, instituţia a acordat împrumuturi în valoare de 140 de miliarde de euro în anii de criză. Condiţiile impuse de FMI au dictat cursul economiilor pe care acesta le-a împrumutat.

În prima sa zi de lucru la cârma FMI, în 2007, Dominique Strauss-Kahn, directorul instituţiei, a găsit pe birou o scrisoare de la reprezentanţii ţărilor care cotizează cel mai mult la Fond. Documentul cerea reducerea bugetului organizaţiei. În spatele uşilor închise, se vorbea chiar de desfiinţarea instituţiei care, de-a lungul timpului, devenise mai degrabă una cu titlu onorific. Într-o perioadă relativ calmă din punct de vedere economic, mulţi contestau rolul Fondului. În plus, banii FMI mergeau numai către ţări sărace, iar cele dezvoltate nu mai aveau practic niciun beneficiu de pe urma organizaţiei, ci numai cotizau la aceasta.

Trei ani mai târziu, organizaţia dicta cursul economiei mondiale. Cum a ajuns să obţină o asemenea influenţă? În plină criză, atunci când băncile acordau tot mai greu împrumuturi, iar guvernele se confruntau cu o lipsă tot mai acută de finanţare, FMI şi-a dublat fondul destinat împrumuturilor, a relaxat condiţiile de creditare şi a elaborat mai multe scheme de finanţare pentru a ajuta statele să facă faţă efectelor crizei. Dacă în condiţii normale Fondul permite unei ţări să se împrumute cu până la 300% din suma pe care o cotizează, în timpul crizei a ridicat considerabil acest plafon. Pentru Grecia, acest raport a ajuns, în timpul crizei, la 3.212%, pentru Irlanda – la 2.322%, iar pentru România – la 1.111%. „Criza a fost un moment de oportunitate pentru FMI”, crede Eswar Prasad, şeful Diviziei de Studii Financiare a Fondului între 2005 şi 2006.

Braţ birocratic mort

Când Strauss-Kahn a venit la FMI, organizaţia era un braţ birocratic mai mult mort, a cărei importanţă scăzuse într-o perioadă relativ calmă din punct de vedere economic. Împrumuturile de urgenţă acordate de FMI au scăzut de la 66,4 miliarde de dolari în 2002 la 58,7 miliarde de dolari în 2006, când Paraguay şi Albania erau singurele state împrumutate. În septembrie 2008, colapsul Lehman Brothers a declanşat cea mai adâncă recesiune internaţională de la al Doilea Război Mondial. În mijlocul acestui haos, FMI a redevenit relevant. Împrumuturile de urgenţă au crescut la suma-record de 92,7 miliarde de dolari în 2010.

Rând pe rând, un număr ridicat de ţări dezvoltate au fost nevoite să se împrumute la FMI pentru a evita intrarea în incapacitate de plată. A fost şi cazul multor state europene, care au încheiat acorduri pentru a nu intra în colaps. Pentru unele (Grecia, Irlanda şi, mai nou, Portugalia), ajutorul a fost cu adevărat ultimul colac de salvare.

Câştigurile Fondului au început să crească. De la împrumuturile cu dobândă zero acordate statelor subdezvoltate din lumea a treia, instituţia dă acum bani cu dobândă, ce-i drept, mult mai mică decât cele întâlnite pe pieţele de capital. Să luăm exemplul Greciei. Dobânda aplicată de FMI pentru acest împrumut este, acum, de aproximativ 3,5%. Atunci când a luat creditul, Atena se împrumuta pe pieţele de capital la randamente de peste 10%. Dobânzile variază însă pentru fiecare stat şi fiecare acord în parte. Fiecare tranşă din credit vine cu o dobândă diferită, calculată în funcţie de cursul de schimb din acel moment al monedei FMI (Drepturi Speciale de Tragere – un coş de valute alcătuit din dolarul american, euro, lira sterlină şi yenul japonez) şi de pieţele internaţionale.

Condiţii dure

În general, aceste dobânzi rămân secrete. Chiar dacă ele sunt mult mai scăzute decât dobânzile cerute pe pieţele internaţionale de capital, câştigurile materiale ale Fondului sunt totuşi semnificative datorită valorilor ridicate ale împrumuturilor. Însă adevăratul câştig al FMI de pe urma creditelor acordate este puterea pe care a obţinut-o.

Condiţiile impuse de finanţatorul extern pentru acordarea creditelor au conturat economiile ţărilor pe care le-a finanţat şi au dictat ritmul şi prioritatea reformelor aplicate de guverne. Atunci când împrumută un stat, economiştii Fondului stabilesc, împreună cu guvernul din res­pectiva ţară, ţintele care trebuie atinse pentru eliberarea tranşelor. „În general, ţările care au încheiat acorduri de tip stand-by cu FMI, aşa cum este cel încheiat de Serbia, nu au avut prea multe beneficii”, a declarat Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie şi fost economist-şef al Băncii Mondiale.

Ţinte greu de atins

Pentru a atinge aceste ţinte (precum cele privind deficitul bugetar, legate de arierate sau de rezultatele companiilor de stat), guvernanţii au introdus uneori măsuri dure, unele la propunerea Fondului, altele pur şi simplu pentru că nu aveau altă strategie. În timp ce criza devenea tot mai acută în statele care s-au împrumutat, ţintele au fost tot mai greu de atins. Astfel,  autorităţile au apelat la măsuri de austeritate dure care au dus mai degrabă la încetinirea creşterii economice decât la relansare. Un număr ridicat de analişti au condamnat Fondul pentru că a impus condiţii-şablon statelor. În plus, multe dintre aceste măsuri au fost total opuse planurilor recomandate de economişti pe timp de criză (micşorarea taxelor, majorarea investiţiilor).

Fondul, sac fără fund

În prezent, capacitatea de creditare a Fondului este de 243 de miliarde de dolari. În următoarele luni, aceasta va creşte până la 450 de miliarde de dolari, ca parte a planului de a majora aceste fonduri la 750 de miliarde de dolari (obiectiv stabilit de ţările din grupul G20 în octombrie 2010). În plus, Fondul deţine şi rezerve de aur de aproximativ 3.140 de tone.

140,7 miliarde de euro este valoarea împrumuturilor acordate de FMI în Europa în anii de criză.

România este „un pacient aproape vindecat” în 2011

Cosmina Croitoru

Acordul stand-by semnat la începutul lui 2009 şi încheiat, „cu succes”, în martie 2011 a stabilizat economia României, în opinia oficialilor FMI. Fără să-şi aroge toate meritele, finanţatorii de la Washington spun că cele aproximativ treisprezece miliarde de euro au stabilizat cursul şi au asigurat finanţarea confortabilă a deficitului bugetar, într-un moment în care accesul României pe pieţele de capital era dificil.

Iniţial, când guvernanţii încă negau intrarea României în recesiune, acordul era catalogat ca unul preventiv – aşa cum este actualul, încheiat în aprilie -, mai exact ca o „centură de siguranţă”. Ulterior, banii au finanţat inclusiv deficitul bugetar, „mâncat” – în cea mai mare parte – de salariile din sistemul public şi de pensii, care aveau cele mai ridicate ponderi în cheltuielile bugetare. Guvernanţii şi FMI nu au fost niciodată de acord cu ideea că banii de la Fond au plătit factura socială. Dar, indirect, asta s-a întâmplat. Dobânda medie la care au fost livrate tranşele a fost de 3,5% pe an. Dacă s-ar fi împrumutat pe pieţele externe, România ar fi plătit o dobândă de aproape trei ori mai mare în 2009. Pe piaţa internă, aceasta depăşea 10% pe an, la creditele în lei, cu scadenţe între şase luni şi un an.

Tot la primele negocieri se spunea că unul dintre obiectivele principale ale acordului este reluarea creditării, prin reducerea rezervelor minime în valută constituite de bănci. În ciuda eforturilor BNR, băncile au rămas reticente în a finanţa investiţiile private, preferând să dea bani statului, la dobânzi care le-au permis să-şi menţină businessul pe o piaţă lovită de avalanşa creditelor neperformante. În mod real, mai mult de jumătate din creditul total de la FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială a finanţat deficitul bugetar.

Misiune dificilă

În cei doi ani de acord, Guvernul a luat măsuri suficient de dure încât finanţatorii externi să se declare mulţumiţi. Iar la discuţiile premergătoare actualei înţelegeri, de tip „preventiv”, să declare că România nu mai este un „pacient în stare gravă”, ci unul „aproape vindecat”.

Dacă primul acord s-a axat mai mult pe reformele macroeconomice, actualul se axează pe unele structurale, mult mai greu de implementat, în opinia experţilor. Astfel, guvernanţii s-au angajat ca, în schimbul punerii la dispoziţie a aproximativ cinci miliarde de euro, să eficientizeze sectorul companiilor de stat. Discuţiile, chiar dacă sunt încă la început, se poartă deja într-o atmosferă tensionată. Potrivit unor surse apropiate negocierilor, reprezentanţii actualei misiuni sunt nemulţumiţi de lentoarea cu care lucrează ministerele de linie, în special Ministerul Economiei, instituţie cu un rol-cheie în reformarea întreprinderilor publice.

Cine şi cum îşi împarte puterea Fondului

Cei 24 de membri ai Consiliului Guvernatorilor al FMI sunt aleşi de ţări sau grupuri de ţări pentru a le reprezenta. Voturile acestora în Consiliu se împart direct proporţional cu contribuţia fiecărui stat. În prezent, cei mai mari cinci contributori sunt, în ordine, SUA, Japonia, Germania, Franţa şi Marea Britanie. Însă, anul trecut, conducerea Fondului a hotărât că este timpul ca această structură să fie actualizată pentru că nu mai era reprezentativă pentru ierarhia economică reală. Discuţiile au pornit în contextul în care ţările emergente puternice precum China, Brazilia şi India au înregistrat avansuri semnificative. Principalul motiv pentru care s-a luat această decizie este evoluţia spectaculoasă a Chinei care, în 2010, a devansat Japonia şi a devenit a doua putere economică din lume.

Cu toate acestea, deşi contribuţia sa la Fond crescuse considerabil, Beijingul nu se bucura şi de drepturile aferente acestui statut. Voturile Chinei reprezentau numai 3,65% din total în procesul decizional al instituţiei, în timp ce Japonia are un procent de 6,25%. După reorganizarea din octombrie 2010, Beijingul a primit încă două locuri în Consiliul Executiv al FMI.

– 750 de miliarde de dolari este suma la care va ajunge capacitatea de creditare a FMI.

– 3,5% este dobânda medie la care au fost livrate tranşele împrumutului acordat României de către FMI.

– 3.140 de tone de aur reprezintă rezervele de metal preţios ale Fondului.

– 14 este numărul de ţări europene care s-au împrumutat la FMI în timpul crizei

Un socialist cu ambiţii politice la şefia FMI

Funcţia de director al Fondului l-a transformat pe Dominique Strauss-Kahn într-unul dintre cei mai puternici oameni din lume. Şeful FMI este cotat cu cele mai mari şanse la alegerile pentru preşedinţia Franţei din 2012, bucurându-se de sprijinul a peste 60% din francezi.

Ca director al FMI, Dominique Strauss-Kahn câştigă 30.000 de euro pe lună şi locuieşte la Washington. Călătoreşte însă în întreaga lume pentru a se întâlni cu şefi de state şi de guverne. Potrivit asistenţilor săi, oficialul face înconjurul lumii de aproximativ zece ori pe an. Revista „Time” l-a numit unul dintre cei mai puternici 100 de oameni din lume. Directorul FMI avea însă alte planuri în urmă cu câţiva ani.

În 2007, Strauss-Kahn voia să devină preşedintele Franţei. A pierdut însă alegerile din interiorul Partidului Socialist (PS), care a ales un alt candidat, Ségolène Royal. În acelaşi an, Nicolas Sarkozy (care o învinsese între timp pe Royal şi devenise preşedinte) l-a sprijinit puternic pe DSK (aşa cum i se spune în Franţa lui Strauss-Kahn), pentru funcţia de director al FMI. Şi astfel, Strauss-Kahn a plecat la Washington pentru a prelua şefia Fondului. Aici, Kahn şi-a demonstrat însă cu adevărat iscusinţa, readucând la viaţă o instituţie care era văzută mai degrabă ca un braţ birocratic mort. Contextul macroeconomic i-a fost, ce-i drept, unul prielnic.

„Yes, we Kahn!”

„Strauss-Kahn a înhăţat acea oportunitate într-un moment dificil prin faptul că a gândit la scară mare”, crede Eswar Prasad, şeful Diviziei de Studii Financiare a Fondului între 2005 – 2006. Presa internaţională a sesizat imediat ambiţiile politice ale socialistului Kahn. „Pentru Strauss-Kahn, un politician francez frustrat care, spun unele voci, se pregăteşte sã-l înfrunte pe Sarkozy pentru funcţia de preşedinte al Franţei, ciocnirea cu bănci centrale şi cu politicieni reprezintă provocarea vieţii”, scria Landon Thomas jr în „New York Times”. Şi „Businessweek” scria că „Sarkozy nu vrea ca Strauss-Kahn să facă ceva semnificativ la nivel global”. Chiar dacă nu şi-a anunţat public candidatura, ceilalţi politicieni din cursă l-au acuzat că şi-a început deja campania electorală.

La sfârşitul lunii februarie, în interviurile acordate cu ocazia Summitului G20, Strauss-Kahn a lăsat să se înţeleagă că ar putea candida la preşedinţia Franţei. „Mi-e dor de Franţa”, a declarat şeful instituţiei cu sediul la Washington. „Îmi ascult soţia”, a continuat acesta, fiind un lucru bine-cunoscut că aceasta nu vrea ca el să preia un nou mandat la cârma FMI. Şansele acestuia la preşedinţia ţării nu sunt deloc de neglijat.

Carte de vizită

Dominique Strauss-Kahn şi-a început cariera politică la Uniunea Studenţilor Comunişti, iar în anii 1970 s-a înscris la Centrul de Educaţie, Cercetare şi Studii Socialiste. În 1981 s-a alăturat Partidului Socialist (PS) şi a pus bazele organizaţiei Socialism şi Iudaism.

– Născut în cea mai înstărită suburbie din Franţa (Neuilly-sur-Seine), Kahn şi-a confirmat ambiţiile politice încă din anii ’80, când a deţinut mai multe funcţii în administraţiile locale. În 1991 a devenit ministru al Industriei şi Exportului în cadrul guvernului social-democrat. Este considerat „arhitectul programului de privatizări din anii ’90”.

– În 1995 a candidat pentru funcţia de primar al oraşului Sarcelles, pe care a şi obţinut-o.

– În 1997, odată cu venirea la putere a PS, a obţinut funcţia de ministru al Economiei, Finanţelor şi Industriei, însă şi-a dat demisia după numai doi ani, în urma unor acuzaţii de corupţie. Între timp, şi-a demonstrat nevinovăţia.

– În 2007 a vrut să candideze la Preşedinţia Franţei, însă a fost învins de Ségolène Royal în competiţia din interiorul Partidului Socialist. Strauss-Kahn a preluat funcţia de director al FMI în 2007, fiind susţinut puternic de Nicolas Sarkozy, care o învinsese între timp pe Royal şi devenise preşedintele Franţei.

– Acum, oficialul îşi poate trece în CV faptul că a remodelat organizaţia, creată iniţial (în 1945) pentru a ajuta la reconstruirea economiilor afectate de războaie.

“Strauss-Kahn a înhăţat oportunitatea într-un moment dificil prin faptul că a gândit la scară mare.”
Eswar Prasad
fost director al Diviziei de Studii Financiare a FMI

“Dominique Strauss-Kahn are toate şansele să câştige alegerile prezidenţiale.”
Stephane Rozes
consultant la Cap Consulting

Coşmarul preşedintelui „bling-bling”

Presa internaţională susţine că Sarkozy l-a sprijinit pe Dominique Strauss-Kahn pentru această funcţie tocmai pentru a lipsi Partidul Socialist de una dintre cele mai populare figuri ale sale. „Cea mai mare grijă a lui Sarkozy în anul dinaintea alegerilor a fost că Strauss-Kahn va câştiga alegerile preliminare din PS şi apoi îşi va face campanie pe baza unor politici şi viziuni pentru Franţa la care Royal nici nu s-ar fi putut gândi”, declara încă de pe atunci un membru al PS. „Nimeni nu contestă faptul că Strauss-Kahn este potrivit pentru post, însă trebuie să fii orb să nu vezi că ieşirea lui din scena franceză este în interesul lui Sarkozy. Mai mult Ségolène şi mai puţin DSK înseamnă şanse mai mari de a fi reales în 2012″.

Sprijin politic

Acum, Kahn se bucură şi de sprijinul lui Gerard Collomb, primarul oraşului Lyon. „Dominique este singurul care are o şansă în faţa lui Marine Le Pen”, spune acesta. DSK este acum sfătuit de aceeaşi agenţie de consultanţi care l-a ajutat pe Sarkozy să o înfrângă pe Royal la ultimele alegeri. Chiar dacă încă nu şi-au ales un candidat pentru prezidenţialele din 2012, colegii din Partidul Socialist sar în apărarea acestuia.

Atunci când s-a spus că nu are dreptul de a candida pentru că locuieşte peste hotare, colegii de partid i-au acuzat pe ceilalţi de antisemitism. De asemenea, Partidul Verde din Franţa (tradiţional de stânga) se gândeşte să-i ofere sprijinul lui DSK. Şi nu este singurul. Electoratul conservator este atras de directorul Fondului.

Actualul şef de stat francez, Nicolas Sarkozy, este cel mai nepopular preşedinte din ultimii 50 de ani. Supranumit „preşedintele bling-bling al bogaţilor”, Sarkozy a pierdut sprijinul votanţilor, notează publicaţia britanică „The Guardian”. Numai unul din cinci francezi crede că acesta face o treabă bună. Potrivit unui sondaj realizat în martie de Institutul CSA din Franţa, DSK ar fi votat de 61% din francezi pentru funcţia de preşedinte, în timp ce Sarkozy ar obţine numai 39% din voturi.

Ales pe baza promisiunilor de a impulsiona economia, Sarkozy a dezamăgit apoi prin stilul său, descris adesea ca ostentativ şi agresiv. De aici a şi căpătat porecla de „preşedintele bling-bling”. De asemenea, popularitatea lui Sarkozy a suferit o lovitură puternică atunci când acesta a repatriat rromii români şi bulgari din Franţa vara trecută.

„Omniprezentul absent”

În contrast, DSK este mai degrabă asociat cu o figură prezidenţială. Iar faptul că în prezent locuieşte la Washing­ton nu-i afectează cu nimic şansele, poate doar din contră. „Există ceva romantic în faptul că trăieşte în străinătate”, crede Stephane Rozes, consultant la Cap Consulting. În plus, culoarea politică nu-l dezavantajează. Publicaţia „Paris Match” îl numeşte „omniprezentul absent”.

„Toată lumea îşi poate proiecta dorinţele asupra lui Strauss-Kahn. Cei din extrema stângă îl văd ca socialist, iar cei din centru-dreapta, cu care Sarkozy este certat acum, îl văd pe Strauss-Kahn ca un socialist modern”, adaugă Rozes.

Strauss-Kahn este omul orei în Franţa, parţial pentru că nimeni altcineva nu reuşeşte să întrupeze speranţele şi temerile naţiunii, notează publicaţia germană „Der Spiegel”.   Potrivit lui Rozes, misterul îl face pe DSK şi mai dezirabil. Acesta ar putea lăsa anunţul pe ultima sută de metri tocmai pentru a-şi menţine popularitatea la cote ridicate, crede analistul. „Dacă va veni la Paris, DSK va scădea în sondajele de opinie pentru că va fi nevoit să facă alegeri, să a­dopte poziţii clare în legătură cu probleme importante. Va fi sfârşitul acestei telenovele romantice dintre el şi francezi”, adaugă Rozes.

Propulsat de charismă

„Acum, ca şi atunci, DSK este propulsat de charismă. Calificările şi experienţa sa sunt mai puţin importante pentru public”, continuă publicaţia germană. Nimic nu pare să-i poată afecta cariera politică. Nicio relaţie extraconjugală cu o subordonată din cadrul FMI, nici faptul că acum se află la a treia căsătorie, şi nici măcar faptul că a fost nevoit să demisioneze din funcţia de ministru al Economiei, Finanţelor şi Industriei din cauza acuzaţiilor de corupţie.

Confruntarea doamnelor

Şi la capitolul „Prima-doamnă”, şansele par favorabile pentru familia Strauss-Kahn. Popularitatea lui Anne Sinclair, soţia directorului FMI, o depăşeşte considerabil pe cea a Carlei Bruni, actuala primă-doamnă a Franţei. Sinclair se bucură de sprijinul a 65% din francezi, potrivit sondajelor realizate de mai multe publicaţii franceze.

Principalul adversar al lui Kahn

Potrivit sondajului realizat de institutul CSA în martie, Nicolas Sarkozy, actualul preşedinte al Franţei, nici măcar nu ar intra în al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din 2012, fiind depăşit din start de Dominique Strauss-Kahn cu 61% la numai 39%. Cea care ar urma să-l înfrunte pe şeful FMI în al doilea tur ar fi Marine Le Pen, fiica lui Jean-Marie Le Pen, fostul preşedinte al partidului francez Frontul Naţional.

Acum, Marine Le Pen deţine această funcţie în partidul de extremă dreapta. Bucurându-se de sprijinul colegilor de partid, aceasta a anunţat deja că va candida pentru preşedinţia Franţei în 2012. Nu de puţine ori, declaraţiile sale au ridicat câteva sprâncene. Luna trecută, aceasta a spus că, dacă va câştiga alegerile, va scoate Franţa din NATO şi va încheia un parteneriat cu Rusia.

Campanie electorală pe spatele statelor împrumutate

Fiecare acord de finanţare încheiat de FMI în timpul crizei a fost mereu însoţit de declaraţii ale directorului Dominique Strauss-Kahn. Fie că blama sistemele corupte şi prea laxe ale statelor sau că asigura politicienii de sprijinul Fondului în lupta cu criza, Kahn nu a ratat niciun prilej de a-şi face campanie electorală pe spatele ţărilor pe care le-a împrumutat.

Recesiunea i-a creat contextul prielnic pentru acest lucru. Guvernele găseau tot mai greu finanţare, iar criza datoriilor suverane din Europa se agrava. În lipsă de alternative, acordurile cu FMI păreau cea mai bună soluţie. Nici România n-a scăpat de „războiul declaraţiilor”. Acum fix un an, în mai 2010, şeful FMI declara, într‑un interviu acordat televiziunii franceze France 2, că nu este de acord cu măsurile de austeritate impuse de Guvernul de la Bucureşti în vederea scăderii deficitului bugetar.

„Guvernul român a venit şi ne-a zis că va tăia 20% ori 25% din salariile funcţionarilor. Noi am spus «nu». Nu e nevoie să tăiaţi din salarii. Dacă vreţi să faceţi economii, măriţi impozitele şi, în special, pe cele pentru bogaţi (n.r – impozitarea progresivă)”, spunea atunci Strauss-Kahn. Apariţia sa a fost catalogată, atât de analişti francezi, cât şi români, drept campanie electorală.  Declaraţiile veneau în contextul în care numărul europenilor nemulţumiţi de modul de operare al Fondului era tot mai mare.

Nu puţine au fost situaţiile în care, ieşiţi în stradă pentru a protesta faţă de tăierile şi majorările de impozite aplicate de guverne, europenii au acuzat Fondul că este cel care impune, de fapt, aceste măsuri de austeritate. Mai mult, perioada era una cu atât mai delicată cu cât Grecia tocmai era salvată de urgenţă, program la care FMI a avut o contribuţie semnificativă. Din împrumutul în valoare de 110 miliarde de euro pentru Atena, FMI a pus la bătaie 30.

Nemţii: Nu salvăm Grecia fără FMI!

Toate acestea s-au întâmplat spre nemulţumirea preşedintelui francez, Nicolas Sarkozy. Potrivit unei investigaţii realizate de „The Wall Street Journal”, acesta s-a opus cu vehemenţă ca FMI să participe la programul de finanţarea Greciei. Potrivit mai multor analişti, motivul era că nu voia ca Strauss-Kahn să câştige popularitate, pozând în „salvatorul” Greciei şi, implicit, al UE. Germania a anunţat însă din start că nu participă la niciun program care nu include sprijinul FMI, ceea ce l-a forţat pe Sarkozy să accepte implicarea organizaţiei şi a potenţialului său contracandidat.

Ajutor dinainte să-l ceară

Între timp a venit şi rândul Irlandei şi, mai nou, al Portugaliei. Dublinul a primit, în noiembrie 2010, un împrumut de 85 de miliarde de euro de la UE şi FMI. Contribuţia Fondului este de 22,5 miliarde de euro, la o dobândă de aproximativ 3,1%, care însă variază.

Interesant este însă că, înainte ca Irlanda să ceară sprijin extern, Strauss-Kahn declara deja că FMI o poate ajuta. „Dacă la un anumit moment, mâine, peste două luni sau doi ani, irlandezii vor cere sprijinul FMI, noi vom fi pregătiţi”, declara el atunci. Săptămâna trecută, finanţatorii internaţionali au finalizat şi acordul pentru Portugalia, în valoare de 78 de miliarde de euro, la care contribuţia Fondului este de 26 de miliarde de euro.

Elena Dumitru

sursa: adevarul.ro