În 1997 a fost semnat infamul Tratat cu Ucraina. Înainte de aderarea la U.E. sau, în cazul de faţă, de acceptare în N.A.T.O., ţara trebuia să-şi clarifice, să-şi soldeze diferendele şi contencioasele cu toţi vecinii. Trei oameni politici – Emil Constantinescu, preşedinte, Petre Roman, preşedintele Senatului, şi Adrian Severin, ministru de Externe – au renunţat fără să-i oblige nimeni la teritorii româneşti (Cetatea Albă, Hotin, Ţinutul Herţa), ocupate cu forţa de fosta Uniune Sovietică.
Prim-ministru era ţărănistul Victor Ciorbea, iar sfătuitorul primilor trei era, foarte probabil, Silviu Brucan, cunoscut agent sovietic cel puţin din 1944 (vezi Tiberiu Tudor, Istoria unei trădări naţionale, Tratatul cu Ucraina, Editura Blasco, 2000).
În prefaţa volumului menţionat, regretatul Florin Constantiniu scria: „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului.” Tratatul nu a fost denunţat nici sub preşedinţia (2001-2004) a lui Ion Iliescu, nici în cele două mandate ale lui Traian Băsescu, deşi acesta, fariseu şi impostor cum îl ştim, a făcut multă gargară pe această temă şi, bineînţeles, nici sub preşedinţia absentului Klaus Iohannis. Trădare naţională în formă continuată.
La începutul anilor ’90, după lovitura de stat din decembrie 1989, Ion Iliescu şi guvernele sale succesive nu au valorificat oportunitatea imensă – U.R.S.S. era în descompunere – a recuperării Basarabiei, străvechi teritoriu românesc, aşa-zisa Republica Moldova de azi. Nu e excesiv să spunem că guvernările multiple ale lui Ion Iliescu au lucrat pentru prezervarea intereselor Rusiei în Basarabia, în nici un caz pentru interesul naţional românesc. Tupeul cu care ni s-a tot explicat că nu e momentul, că interese geostrategice superioare ne sunt potrivnice nu face decât să definească mizeria şi micimea profitorilor falsei revoluţii dar adevăratei lovituri de stat. Până în 1996, clasa politică românească s-a adaptat la ideea că guvernează o gubernie sub ochiul fix al Moscovei.
Între 2001 şi 2004, guvernul P.S.D. condus de Adrian Năstase a negociat abil aderarea la N.A.T.O. şi U.E., în limitele interesului naţional, cedând independenţă şi suveranitate într-o măsură convenită de toţi europenii. Deşi preşedinte din nou, Ion Iliescu a fost trecut în plan secund. Era şi depăşit de vârstă, dar, după destule semne şi informaţii, trădase din nou : trecuse cu arme şi bagaje în tabăra occidentală. Cine trădează o dată, trădează mereu.
Situaţie pe care o cunoaşte poate chiar mai bine Traian Băsescu. Măruntul dar pitorescul marinar şi-a început halucinanta guvernare prin două mari acte de bravură, ambele puse în scenă de alţii, de „meseriaşi” şi de experţi străini : răpirea ziariştilor din Irak şi fuga lui Hayssam. Ca în 1001 de nopţi, poveşti simple, cu impact garantat. Anterior, după câteva surse, îl primise la primăria Capitalei, în 2003, pe generalul de informaţii american William Odom, fost şef N.S.A., reprezentând Hudson Institute, o organizaţie conservatoare (sau neoconservatoare?), şi vizitase Washingtonul şi New York-ul, unde îi ceruse ghidului său să-l ducă în primul rând la câteva puternice organizaţii din sfera privată cu interese globale şi, evident, cu interese economice în România.
Prin Traian Băsescu, care se pusese la dispoziţia partenerului extern, au fost regizate spectaculos cele două mari lovituri de teatru şi de film mut pomenite mai sus. Probabil, atât răpirea ziariştilor, cât şi fuga foarte controlată (de Băsescu însuşi ?) a lui Hayssam au prilejuit demisia celor trei şefi de servicii secrete – SRI, S.I.E. şi Interne (vezi şi Aurel I. Rogojan, Factorul intern, Editura Compania, Bucureşti, 2016). Aşa s-a reuşit o nouă lovitură de stat, cu largul concurs al presei senzaţionaliste, amatoristice şi total cumpărate. Cu ajutorul presei instrumentalizate, pe bani, fie prin ditirambi, fie prin atacuri mergând până la injurii suburbane, Elena Udrea a fost transformată într-o icoană coruptă a României recente. Li s-a făcut din nou o moară în cap românilor în timp ce se instala o nouă putere la Bucureşti. În false haine democratice, şi nu în interesul românilor.
Cine a participat la noua trădare naţională ? Toţi au fost la vedere de-a valma : la Cotroceni, la Palatul Victoria, în toată presa mainstream şi pe televiziunile principale, cu noile servicii secrete „reformate”, miliardarii de carton, baronii locali, partidele politice compuse din marionete corupte şi manipulate, adminsitraţia centrală obeză. Dar poporul român era în altă parte. Iar consecinţele le trăiesc şi astăzi, într-un crescendo natural, toţi cetăţenii români, „cumpăraţi” şi batjocoriţi. Românii din ţară şi din străinătate. Şi pentru încă multă vreme.
Autor: Petru Romoșan
Sursa: Revista Art-Emis
bine grait