Cultivarea memoriei scurte

Motto: „Nu există cunoaştere a ceea ce suntem, ci numai a ceea ce am încetat să fim” (Plotin, Enneade, V,8,11)

Cultivarea memoriei scurte are ca ţintă publicul care în 1990 afişa celebrul slogan „Noi muncim! Nu gândim!” şi care mai apoi aplauda cu frenezie barbariile minerilor veniţi la Bucureşti. Sistemul a primit o puternică lovitură în decembrie 1989. Dar şi-a revenit contraatacând în plan propagandistic şi politic, pe toate fronturile. Tezele deja celebre lansate de veteranii Brucan şi Walter Roman, alias Neulander, îi îndemnau pe intelectualii „posibilişti” să ocupe partea dreaptă a spectrului ideologic. Ca apoi să imprime şi principalele tendinţe ale eseisticii româneşti. Walter Roman a lansat, încă dinainte de moartea sa din 1983, teza: „După noi, vom urma noi!”. Ceea ce s-a şi întâmplat la propriu.

Alături de această trădare prin simularea amneziei datorită interesului material a existat şi o foarte slabă implicare în cunoaşterea trecutului imediat a publicului larg. Având în vedere că televiziunea şi radioul public erau la început cele mai eficiente mijloace de manipulare, cei care erau conştienţi de ce se întâmplă după revoluţie au fost imediat etichetaţi drept „golani” sau „elemente legionare”. Să nu uităm de mitingul maraton din Piaţa Universităţii, unde se striga înverşunat „Frontul ăsta ce mai e? PCR!”, şi un altul privind media: „Nu minţiţi poporul cu televizorul!”.

La acea oră, proletariatul credea că se va trăi permanent într-un ceauşism fără Ceauşescu. Numai că economia nu ascultă de ideologie. Aşa s-a ajuns la capitalismul construit în România prin ghidonarea lui de reprezentanţi ai nomenclaturii, care deţineau bani. Iar dacă nu deţineau bani din economisiri personale, au găsit metode de devalorizare a unor bănci importante sau vânzarea la fier vechi a unor fabrici. Constituită în mare grabă, noua clasă capitalistă avea nevoie şi de o puternică maşină de propagandă. Cine putea să susţină o astfel de propagandă? Bineînţeles elemente formate la şcolile de partid şi repartizate la principalele ziare. Cei (foarte puţini) care au avut curiozitatea să studieze biografia redactorilor-şefi sau a unor şefi de instituţii, formatori de opinie după 1990, îi vor descoperi pe mulţi dintre cei care şi-au făcut ucenicia la revistele „Universitatea Comunistă”, „Viaţa Studenţească”, „Amfiteatru”, „Scânteia Tineretului”, „Convingeri Comuniste” etc.

Unele dintre aceste publicaţii şi-au schimbat numele, dar nu şi ţinta: „Scânteia” a devenit „Adevărul”, „Informaţia Bucureştilor” a devenit „Libertatea, „Scânteia Tineretului” a devenit „Tineretul Liber”.

În prima perioadă a anilor ’90, fostele publicaţii devin şi principalele susţinătoare ale FSN-ului. Dar după ce această primă perioadă postrevoluţionară a trecut, linia a doua din UTC şi UACR migrează masiv şi spre partidele istorice. Nu e de mirare că bătrânii ţărănişti şi liberali nu vor face faţă combinaţiilor de sorginte securisto-comunistă făcute de „lupii tineri”. Aşa se ajunge ca dincolo de scandalurile ideologice să asistăm la mari scandaluri financiare. Şi iată cum, după un timp atât de scurt, lumea uită. Să amintim câteva cazuri: legătura dintre senatorul Viorel Cataramă şi Dan Amedeo Lăzărescu. Cataramă a fost acuzat ca un trimis al securităţii în interioul PNL iar Dan Amemdeo Lăzărescu, ca un turnător al securităţii, tot din acelaşi spectru politic. Să fie oare o coincidenţă că fiul vitreg al lui Dan Amedeo Lăzărescu a ajuns în poziţia de premier al României, în persoana lui Călin Popescu Tăriceanu? Să fie oare iarăşi o coincidenţă „transformarea” arhitectului Dinu Patriciu într-un mare petrolist?!

Pare puţin probabil. Dar aceasta este schema viitoarei alianţe liberalo-feseniste! Presa independentă din acea perioadă a semnalat aceste legături. Bineînţeles că organele abilitate nu au luat nici o măsură. A se vedea cazul „Petromidia”. Cei care simulau independenţa în presă se făceau că nu au auzit vreodată de astfel de cazuri. Timpul a trecut şi, uzându-se de votul la grămadă pe listă, toţi nechemaţii au devenit parlamentari, unii dintre ei abia silabisind după texte scrise.

Nu e de mirare că într-un astfel de context găsim în fruntea GDS un intelectual foarte cuminte în persoana lui Andrei Pleşu, cuminţenia lui ideologică fiind mărturisită de colonelul de securitate Vasile Mălureanu. Trecând prin mai multe partide, criticul Nicolae Manolescu îşi consolidează poziţia de obedient al noului partid la putere de cadre din actualul PCR şi UTC. Într-o analiză globală putem face o separare între două grupe de moştentiori ai UTC-ului: 1. O grupare cu afinităţi cominterniste între care se detaşează Patapievici şi mai ales Vladimir Tismăneanu, ajuns mai întâi preşedinte al INMER, devenit apoi ICMER. 2. O grupare cu afinităţi naţional-comuniste, mai rudimentară cultural.

Aceste două grupări au influenţat foarte mult opinia publică în sensul acceptării şuşanelei şi glumiţei de tarapana în televiziuni şi tabloide, care prind foarte bine la electoratul de tipul „Noi muncim. Nu gândim!”. Oare cu un astfel de electorat, nu e de mirare că epoca 1947-1965 continuă să fie în beznă totală!? Mult mediatizatul caz Vişinescu pentru cei tineri nu mai are nici o relevenţă. Faptul că un muncitor cinstit are o pensie de 400-500 lei după o viaţă de muncă nu ştie cărui fapt se datorează aceste pensii nesimţite de tip „Vişinescu”. Acesta nefiind chiar cea mai mare pensie „nesimiţită”.

Viitoarele alegeri, oricât de paradoxal ar părea, nu vor avea deloc în centru lor de interes discuţii despre omul obosit de sărăcie, de greutatea asigurării coşului zilnic, de plata facturilor şi reeşalonarea datoriilor. Contrele electorale se vor axa pe disensiuni care în esenţă vor reflecta războiul mediatic dintre cele două mari facţiuni care controlează România prin media: Dan Voiculescu şi Traian Băsescu. Iar problema României nu contează pentru că la nivelul neo-nomenclaturii există un dispreţ total faţă de români iar cultivarea memoriei scurte cade pe un teren mănos.