Cu ochii larg închişi

Descopăr cu stupoare, după douăzeci de ani în care ne-am strigat vehement dorinţa de a ne lepăda de comunism şi de tarele mentalităţii comuniste ca de Satana, că, deşi am renunţat la majoritatea formelor vechiului regim, fondul ideologiei totalitare ne-a afectat profund modul de gîndire şi de raportare la realitate. Cele patru decenii şi jumătate în care partidul unic a condus ţara pe culmile disperării au lăsat urme adînci nu doar la nivelul instituţiilor Statului, ci şi în mentalul colectiv: au distrus spiritul civic şi valoarea morală, au făcut ca libertatea să fie resimţită ca o povară, transformînd fiinţa umană din „trestie gînditoare“ în „animal domestic“, gata oricînd să răspundă la chemarea stăpînului. Trăind într-o lume a fricii intense în care spiritul de iniţiativă era considerat suspect, omul s-a dezvăţat să gîndească liber şi să ia decizii pe cont propriu, a încetat să-şi mai asume responsabilitatea faptelor sale şi şi-a pierdut, ireversibil, capacitatea de a distinge binele de rău. Nevoit să „se descurce“, de cele mai multe ori la limita legii, românul a început să-l dispreţuiască pe cel care, alegînd să respecte legea şi să se conducă după principii etice ferme, dă – în opinia lui – dovadă de „slăbiciune“. Confuzia morală odată instaurată, e nevoie de mai mult de douăzeci de ani pentru a reclădi valorile şi încrederea în instituţii. Şi e cu atît mai dificil, cu cît în România de azi a fi puternic înseamnă să fii cinic, şmecher, descurcăreţ capabil să „fentezi“ legislaţia (interpretînd-o după bunul plac), să ai tupeu cu carul şi, dacă ţi-o cere „cauza“, să poţi demonstra fără să clipeşti că albul e negru şi negrul e alb.

Atrofierea simţului civic şi a fibrei noastre morale constituie, cred, unica explicaţie pentru resemnarea cu care ridicăm din umeri cînd vine vorba despre încălcarea legii. Într-o ţară în care Constituţia ocroteşte, dar nu garantează, proprietatea – indiferent că e vorba de proprietatea materială sau de cea intelectuală –, furtul a devenit sport naţional. În România se fură orice: de la şine de tren la articole aflate sub incidenţa dreptului de autor, de la stîlpi de telegraf la voturi. Opinia publică reacţionează cu o grimasă de plictiseală – la urma urmelor, de ce atîta agitaţie, toată lumea fură cîte ceva, la ultimele alegeri toţi au furat, unii mai mult decît alţii. Şi ce mai contează cîtă vreme nu există dovezi care să ateste că s-a furat pentru X sau pentru Y?! E un raţionament pe care nu pot să-l înţeleg oricît de mult m-aş strădui. Mi se cere să ignor evidenţa fraudei doar pentru că nu ştiu cu exactitate cine e beneficiarul. Absurdul ne este livrat ca cel mai firesc lucru posibil. De vreme ce nu ştim pentru cine au votat morţii înseamnă că aceştia şi-au exercitat în mod democratic dreptul la vot. Şi, dacă legea prevede posibilitatea înfiinţării unor secţii speciale, pentru ca cei aflaţi în tranzit să poată vota, existenţa secţiilor speciale în tot felul de localităţi al căror potenţial turistic nu e exploatat decît cu prilejuri electorale trebuie să ni se pară firească. Chiar şi atunci cînd la aceste secţii au votat cetăţeni din comunele învecinate, aflate la mai puţin de 30 de kilometri distanţă. E absolut firesc, nu-i aşa?, să vedem (în Slatina, de pildă) oameni liberi convocaţi pe bază de tabel, de directori de „deconcentrate“, încolonaţi milităreşte şi vegheaţi de privirea părintească a primarului, dornic să vadă de cît simţ civic dă dovadă turma sa de credincioşi. Aceasta nu e fraudă, ci „mobilizare exemplară“, demnă de a fi evidenţiată pe linie de partid, şi nu investigată de instituţiile abilitate ale Statului. În fond, ne-am atins scopul, ce mai contează mijloacele?! Doar cîrcotaşii, resentimentarii şi frustraţii îndrăznesc să conteste rezultatele unor alegeri la care voinţa Poporului Suveran a triumfat. Nu ne întrebaţi cum, pe noi, intelectualii subţiri, nu ne interesează detaliile frivole, ci rezultatul final. De vreme ce nu poate fi dovedită, frauda nu există şi nici o instanţă din lume nu o va sancţiona.

Recunosc că mă aşteptam, cu o impardonabilă naivitate, ca intelectualii să pună criteriul moral deasupra celui juridic. Dar în originala noastră democraţie între etic şi juridic falia se adînceşte continuu. Ruptura s-a produs la începutul anilor ’90, în timpul lui Ion Iliescu, primul „despot luminat“ pe stil nou. Cînd Elena Ceauşescu, agitînd intermitent pumnul în aer, cerea „dovada“ crimelor de care ea şi soţul ei erau acuzaţi, nici unui membru al tribunalului ad-hoc din Decembrie 1989 nu i-a trecut prin minte să producă dovezile concrete ale acuzaţiilor formulate de procuror. În fond, nimeni nu se îndoia de adevărul acuzelor, căci experimentaserăm cu toţii, pe pielea noastră, privaţiunea de libertate, frigul, foametea, întunericul şi furia oarbă a activiştilor de partid, decişi să facă totul pentru a-şi apăra privilegiile. Atunci culpa morală era atît de profundă, încît vinovăţia juridică era evidentă şi nu necesita, în ochii mulţimii, probe suplimentare. Acum, culpa morală trece drept o felix culpa, poporul s-a resemnat, mioritic, iar intelectualii publici (şefi de institute culturale şi de comiţii felurite, dar şi combatanţi acerbi în presa cotidiană) au devenit oficianţi ai noului cult oral (prea puţin cultural, din păcate) al personalităţii. E o dovadă că unii au uitat destul de repede să fie liberi şi şi-au pierdut, nu se ştie cînd, nu se ştie cum, respectul de sine şi apetitul pentru responsabilitate.

Carmen MUŞAT
sursa: observatorcultural.ro