Cu cine şi ce comunică România?

Privit de departe, spaţiul românesc poate fi identificat fără prea multă emoţie drept unul lipsit de coerenţă, în care extrem de anevoios ajungi să găseşti şi să cunoşti linia oficială a statului. Fără îndoială, luptele interne, divergenţele dintre principalele instituţii ale statului: Preşedinţie, Guvern, Parlament, Curtea Constituţională etc. asigură în exces “muniţie” în războiul intern informaţional, generând o permanentă stare de ceaţă, de haos cronic. Aici nu vinovăţii ale mass-media private sunt puse în discuţie, cât mai ales unde poate fi găsită informaţia oficială a statului român?

Marile state şi guverne îşi prezintă politicile, mesajele şi direcţiile de acţiune prin intermediul unor mecanisme responsabile, lipsite de echivoc, în mod concentrat, departe de dezbaterile sterile şi degradante, dar mai ales în cel puţin două-trei limbi de circulaţie universală. Susţin că România duce lipsa unui spaţiu comun în care să fie prezentate mesajele politice şi economice, fără să fie necesară o anevoioasă şi de multe ori imposibilă căutare a informaţiilor nu doar în limba engleză sau franceză, dar chiar şi în limba română. În era Internetului, instituţiile centrale de reprezentare şi decizie ale statului dau dovada unui rudimentar contact cu realitatea şi pretenţiile prezentului, neavând nicio legătură cu ziua de mâine. Cu alte cuvinte, într-o lume globală, o ţară membră a Uniunii Europene şi NATO (pentru a oferi doar două exemple) continuă să comunice mai ales spre interior, dezinteresată de o reală deschidere externă.

Un simplu exerciţiu, la îndemâna oricui, demonstrează că saiturile instituţiilor de primă importanţă ale statului: Preşedinţia, Ministerul Afacerilor Europene, Ministerul pentru Societatea Informaţională, Ministerul Economiei, ca să dau doar câteva exemple, nu au pagini active în limba engleză sau franceză, iar multe dintre instituţiile care dispun de această facilitate nu oferă informaţie adusă la zi. Dezinteresul faţă de exterior nu este o surpriză şi nici o noutate, chiar dacă ar putea confirma un anumit nivel de cuprindere a realităţii a celor care conduc România. Această realitate ar putea să mai confirme şi faptul că într-un post cu responsabilităţi care necesită cunoaşterea temeinică a unei limbi străine nu poţi angaja aparţinători şi afiliaţi, în condiţiile în care mulţi au probleme de contact chiar şi cu limba română. Ar fi interesant şi relevant de analizat discursurile şi luările publice de poziţie ale oficialilor, pornind de la preşedinte şi premier, până la purtătorii de cuvânt, dar nu este scopul acestui mesaj.

În lumina celor prezentate, rămâne de văzut cum şi mai ales cât îşi fac datoria instituţiile media de stat, bugetate să asigure transmiterea mesajului oficial al statului român şi, de ce nu, să asigure o imagine imparţială a realităţilor. Când instituţiile media de stat devin arme în conflictele interne, aşa cum s-a întâmplat în 2012, abuzurile de putere sunt şi au fost dovedite. Când comunicarea iresponsabilă este finanţată din banul public, fără îndoială că este de preferat ca mecanismele iresponsabile să dispară. Şi nu din raţiuni bugetare, cât mai ales din perspectiva deserviciului intern şi extern generat. Sunt suficiente asalturile instituţiilor media private, subordonate grupurilor de interese economice şi politice, pentru a permite existenţa unui “front de luptă” alimentat conştient din surse publice. Nimeni nu poate avea pretenţia unei exorcizări peste noapte a posturilor publice de radio şi televiziune, a agenţiei naţionale de presă, dar acest exerciţiu este necesar. La fel cum este obligatoriu ca aceste instituţii să aibă corespondenţi în marile capitale ale lumii, pentru a conecta România, măcar mediatic, la realităţile planetei prin relatări proprii şi nu prin preluări de mesaje construite de furnizori datori la rândul lor unor rigori politice străine.

Autor: Dan Tomozei
sursa: jurnalul.ro