Ceea ce se intampla astazi in relatiile dintre Rusia si lumea euro-atlantica nu trebuie sa surprinda pe nimeni. Criza ucraineana este numai pretextul iar nu cauza acestei confruntari; iar cauza era stiuta de multa vreme dar cei mai multi s-au prefacut a nu o vedea. Aceasta miopie asumata este platita astazi prin degringolada penibila a Occidentului decadent.
La finele „Razboiului rece” Occidentul euro-atlantic a facut cel putin trei judecati gresite. In primul rand, s-a crezut a fi invingatorul in acel razboi, desi stia prea bine ca sfarsitul infruntarii globale fusese rezultatul deciziei unilaterale a uneia dintre parti de a-si schimba identitatea spre a o lipsi, astfel, pe cealalta de baza ideologica a beligerantei sale. In al doilea rand, a crezut nu doar ca Rusia sovietica se predase ci si ca aceasta capitulare era absoluta, ea incluzand adoptarea necritica a sistemului de valori occidental. In al treilea rand, a crezut ca prabusirea URSS si transformarea Rusiei din putere globala in putere locala (sau, in cel mai “rau” caz, regionala) este definitiva, irevocabila. O retragere strategica menita a maximiza succesul unui contraatac ulterior, a fost confundata cu o capitulare strategica si asa s-a ajuns la molesirea, la dezarmarea si la miopia strategica a celui care pe nedrept s-a luat drept castigator al unei batalii care, totusi, nu fusese purtata.
Ordinea normativa de la data incheierii Razboiului rece era dedusa din realitatea faptica a bipolarismului lumii si raspundea la un nivel acceptabil nevoii celor doua blocuri de a convietui pasnic in conditiile echilibrului terorii (militare). Egalitatea suverana, neamestecul in afacerile interne, nerecurgerea la forta erau numai cateva principii ale disciplinei bipolare organizate pe linia vechii gandiri westfaliene. Era firesc ca aceasta ordine sa devina caduca odata cu disparitia unuia dintre blocurile aflate in sistemul balantei bipolare.
Neintelegand ca prabusirea bipolarismului real impune, pe de o parte, transformarea ambilor termeni ai vechii contradictii, iar pe de alta parte, modificarea vechiului sistem normativ mondial, Occidentul euro-atlantic a preferat sa adopte iluzia „sfarsitului istoriei”, pretinzand ca setul sau de valori ar fi fost adoptat sau ar fi fost inevitabil de adoptat in intreaga lume. Istoria se sfarsise, chipurile, in favoarea lui si prin triumful lui iar el ramasese unicul pol de putere al lumii si singurul jandarm universal legitim.
In mai multe discursuri tinute in anii 1990 (la Londra, Paris, Varsovia, Bruxelles, San Francisco, Washington etc.) am atras atentia asupra erorii comise prin astfel de abordari si a pretului pe care ele il vor impune. Am spus atunci ca noi, central si est-europenii, care cu sange si suferinte am daramat dictaturile de tip comunist si blocul sovietic, sub privirile surprinse ale vest-europenilor si americanilor, nu ne putem considera, nu putem fi si nu suntem invinsi. Am mai spus ca moartea unuia dintre cei doi „scorpioni” inchisi in „borcanul” echilibrului bipolar implica si moartea celuilalt si de aceea, dupa ce noi facusem ca libertatea sa invinga in orient ceilalti trebuie sa o faca a invinge si in occident; iar reforma noastra trebuie acompaniata de reforma lor, schimbarea noastra de schimbarea lor. Am spus, de asemenea, ca istoria ne apartine tuturor si ca ea este produsul tuturor, ca exista istorie, viata, experienta, traditie si in afara lumii euro-atlantice iar viitorul nostru comun trebuie sa fie si nu poate fi decat unul al sintezei, nu unul al transferului fortat exclusiv de la vest la est. Intr-o ordine de idei oarecum diferita, am spus ca betia triumfului, auto-inselarea si narcisismul risca sa divida occidentul si sa adauge, in oglinda cu fragmentarea spatiului ex sovietic, o noua dimensiune dezordinii post-bipolare expulzand America din logica securitatii europene; in timp ce este esential ca ea sa ramana o „putere europeana” (sic!). In fine, am spus ca ceea ce pare a fi exclusiv „extinderea” vestului euro-atlantic spre estul european nu este decat o parte a unui proces bidirectional incluzand „extinderea” estului spre vest si avand semnificatia reunificarii europene, a reconcilierii dintre istoria si geografia Europei.
Mereu surprins, auditoriul meu a retinut ideile respective ca pe niste paradoxuri inteligente formulate, totusi, de reprezentantul unei Romanii avand (pe nedrept) reputatia ultimului nostalgic al securitatii bipolare mai degraba decat aceea de prim contestatar al dominatiei sovietice. Unii dintre ceilalti fosti prizonieri ai lagarului sovietic, au preluat acele idei si, consemnate de presa din tarile lor, ele au revenit in circuitul international, chiar daca nu sub numele meu si chiar daca nu au determinat schimbari in politica occidentala. In Romania, lipsita de memorie institutionala dar mai ales de obisnuinta respectului pentru opiniile compatriotilor, ele au cazut prada conspiratiei tacerii sau au fost ironizate de lingaii care astfel au sperat sa intre in gratiile occidentale.
Iata ca astazi, insa, toate acele avertismente se vadesc a fi fost juste. Monopolarismul spontan s-a dovedit a fi ordinea instabila a unui echilibru precar. Mai intai a provocat reactia disperarii globale si a derapajului fundamentalist care au dus spre razboiul de gherila al terorismului global; apoi a cunoscut fisurarea aliantei transatlantice despartind strategic America de Europa; pentru ca in cele din urma sa se prabuseasca sfaramandu-se intr-un multipolarism global asimetric si deci, al dezechilibrelor.
Valorile occidentului s-au dovedit a nu fi universale; nici in definitie, nici in interpretare, nici in aplicare. Chiar si aspiratia universala catre adoptarea si asimilarea lor este discutabila. Diversitatea culturala, incluzand diversitatea timpilor istorici in care traiesc diversele comunitati conlocuitoare ale „satului global”, cu corolarul sau constand in diversitatea intereselor si sensibilitatilor, a demonstrat ca istoria este departe de a se fi terminat si ca razboiul, ca ultima expresie si ultim recurs al jocului de interese, nu este exclus.
In fine, extinderea NATO si mai ales a UE, realizate birocratic ca „expansiune” a civilizatiei mesianismului occidental in „estul salbatec”, a aruncat in aer idealul Europei unite conducand la multiple „divorturi” intra-europene (intre nord si sud, intre est si vest, intre nord-vest si sud-est), la inlocuirea proiectului Europei federale cu Europa directoratului franco-german sau, mai recent, cea a protectoratului german si la uciderea embrionului Europei politice sub efectul toxic al egoismelor nationale renascute si al national-populismului endemic.
Sigur de atotputernicia sa (pe fondul presupusului deces al puterii unei Rusii care, pana la aparitia unui moment strategic favorabil, decisese sa i se asocieze in loc sa i se mai opuna) Occidentul a refuzat sa renegocieze regulile vechiului drept international adaptat bipolarismului si sa le inlocuiasca cu un nou consens apt a raspunde sfidarilor post-bipolare si a garanta stabilitatea echilibrului multipolar. In conditiile unipolarismului, dreptul fortei a fost preferat fortei dreptului. In locul egalitatii suverane a fost postulata egalitatea indivizilor “suverani”, titulari ai unui sistem supra-statal de “drepturi ale omului” a carui aplicare se asigura prin interventie externa. Intr-o lume in care cetatenii erau chemati sa apeleze la puteri straine spre a-si valorifica drepturile universale in confruntare cu puterea propriului stat, obligatia la neinterventie a fost inlocuita cu „obligatia de a proteja”. Executarea unei asemenea obligatii implica recunoasterea unui drept la interventie externa exercitat prin recurgerea la forta. Asa s-a intamplat in fosta Iugoslavie (in special in Kosovo), in Irak, in Afganistan, in Libia, in Egipt etc.
Probabil ca asemenea transformari erau inevitabile in conditiile post-bipolarismului. In masura in care post-bipolarismul coincidea cu sau deschidea drumul spre iesirea din ordinea westphaliana, se poate sustine ca atari schimbari erau si benefice, eliberand individul din robia statului. Fara o reglementare riguroasa si fara garantii impotriva abuzurilor noua practica (nedisciplinata prin norma), risca, insa, sa puna individul in conflict cu comunitatea din care facea parte si ca, in numele emanciparii sale de sub controlul ei potential abuziv, sa il subordoneze atat pe el cat si comunitatea respectiva intereselor unor grupuri straine mai bine organizate politic si mai puternice sub aspect economic si militar.
In contextul unui asemenea haos era de asteptat ca mai devreme sau mai
tarziu, Noul Ierusalim american sa se trezeasca fata in fata cu a treia Roma ruseasca, de-a lungul unei linii rosii a carei traversare echivala cu trecerea de la pace la razboi. Lucrul trebuia sa se petreaca in spatiul unei entitati politico-teritoriale cladite pe baze geo-politice si de aceea subrezita de potentiale conflicte identitare interne, a carei basculare intr-o parte sau alta putea schimba statutul global al actorilor implicati, afectand echilibrul geo-politic la scara universala. Aceasta a fost (asa cum avertizez de aproape doua decenii) Ucraina. Cel care are Ucraina in tabara sa controleaza Eurasia si prin aceasta domina mecanismul echilibrului de putere al lumii.
Va urma
Autor: Adrian Severin
Sursa: Corect News
Nu stiam cine a scris materialul, dar dupa primele randuri, am fost curios sa vad ce imbecil scrie asemenea aberatii, cand am vazut autorul, m-am linistit, pot sa dau lejer “delete”.