Autorităţile nu pot repune economia pe creştere în şase luni şi nici într-un an, în afara contextului global. Dar nici nu pot să ridice din umeri aşteptând timpuri mai bune. În afara contextului financiar bancar, reacţiile, măsurile se conjugă la timpul viitor, aproape deloc la prezent, ca şi cum am avea enorm de mult timp la dispoziţie.
Există în înţelegerea comună a crizei şi a răspunsului la acest fenomen convingerea sinceră că măsurile pe care autorităţile le-ar lua ne-ar face să împingem cu totul în uitare fenomenul. Că există butonul magic care, odată apăsat, pune economia românească în viteza turbo şi depăşeşte astfel starea precară. Conform acestei concepţii, autorităţile nu prea ştiu care sunt aceste butoane minune sau nu prea vor să le apese, din considerente de costuri politice şi mercantile. Pe de altă parte, există concepţia că, orice am face, oricum ar reacţiona autorităţile, orice măsură am lua, criza va trece când economia mondială va reintra pe creştere şi, odată cu ea, va reporni şi economia românească. În valoare absolută, oricât ar fi de descurajant, a doua teorie e mai aproape de realitate decât prima. Şi, în actualul context, globalizarea crizei presupune şi globalizarea soluţiei.
Economia noastră nu are şanse să fie o oază de linişte într-un ocean furtunos. Dar, între cele două concepţii, pentru a fi cât mai aproape de adevăr, trebuie luat ceva din determinismul sau activismul public şi puse în ecuaţia crizei. În fond, criza este o cursă contra cronometru cu noi înşine. Dacă scurtarea acestei situaţii se poate face cu 2, 4, 6 luni, trebuie acţionat ca atare. Lunile pierdute presupun costuri pe care nu ni le putem permite. Iar acţiunea publică tocmai acest lucru îl poate determina, precum şi detensionarea conflictelor cauzate de degradarea mediului economic.
Aşadar: să nu pierdem timpul, să diminuăm conflictele sociale, să nu agravăm prin intervenţionism defectuos criza, să fim pregătiţi atunci când contextul global se va schimba, pentru că se va schimba. Agenda de acţiune publică ar trebui să fie construită în jurul acestor concepte. Este? Prea puţin. Putem spune că măsurile sociale încercate, cele care constituie, de fapt, cam singurele acţiuni în desfăşurare în acest moment (de la „pensia minimă“ de 350 de lei la medicamentele compensate sau prelungirea ajutorului de şomaj cu trei luni), răspund cerinţei sociale. În parte aşa este. Singura problemă este că ne-am grăbit să le aplicăm de la începutul anului, într-o perioadă în care efectele sociale ale crizei erau minime, în timp ce măsurile active de răspuns au lipsit. Din lista deja celebră a măsurilor luate de guvern şi care sunt la timpul prezent, cele sociale sunt majoritatea.
Problema listei este că avem fie măsuri sociale active, fie măsuri care se vor lua sau vor intra în vigoare în viitor. Nu avem măsuri care s-au luat şi care să nu vizeze doar contextul social. Sunt excepţii, de genul renunţării la un număr de taxe sau reducerea preţului gazului, dar, dacă prima elimină o aberaţie (costul administrării lor era mai mare decât al beneficiilor), a doua este un efect de piaţă, nu o decizie strategică (preţul gazului a scăzut în toată lumea, iar la noi consumul s-a prăbuşit). În rest, marile măsuri se vor lua: „Prima casă“ va funcţiona de săptămânile viitoare (deşi nu ar fi greşit ca această măsură să fie considerată tot una socială), investiţii publice masive se vor face, neimpozitarea profitului reinvestit se va negocia cu Comisia, capitalizarea CEC de asemenea, scutirea de la executare silită se va aplica, la fel şi returnarea la timp a TVA, cândva.
Au trecut şapte luni pentru guvernul Boc şi aceste măsuri continuă să fie la timpul viitor. Măsurile continuă în aceeaşi conjugare. Legea salarizării unice se va negocia în lunile care vin, comasarea agenţiilor publice de asemenea… Ce înseamnă asta, dacă ne raportăm la conceptele de mai sus? Că pierdem timpul şi că nu vom fi pregătiţi de relansare atunci când contextul global al creşterii economice va fi prielnic, undeva în cursul anului viitor. Vom continua să agonizăm, în timp ce am fi putut respira uşuraţi. Dacă inventariem contextul actual, fotografia începutului de iulie nu prea surprinde nimic în plus, în afara unor proiecte şi a unor chestiuni realizate la începutul primăverii, fotografie în care profilul acordului cu FMI şi UE se distinge cel mai bine. În fond, se poate spune că acele documente reprezintă adevăratul program anticriză şi efectul lor se simte în piaţă. Tensiunile din sistemul bancar s-au temperat, dobânzile încep să coboare.
A durat ceva până când s-au văzut efectele şi de abia de acum încolo se poate spera într-o temperare a pieţei financiar bancare. Pe această piaţă se poate spune că suntem pregătiţi pentru perioada care va urma şi nu pierdem timpul. În politicile fiscale, bugetare, pe piaţa muncii sau pentru diminuarea efectelor în companii, vorbim tot la timpul viitor, acum, când criza s-a aşezat profund şi adânc în economie. Iar timpul, se ştie, nu are răbdare.
Dan Suciu
sursa: revista22.ro
Stiti cum se roaga un bulgar? Zice bulgarul: “Da-mi Doamne mintea romanului de pe urma !” Da, peste un timp vom zice si noi:Ce bine era daca…..,dar nu ne-am gandit ca o sa se intample chiar asa !Pana si un animal isi face un plan cum sa scape cand e atacat de altul sau de o situatie aparent fara iesire. Ce va fi dupa criza, ce oportunitati vom avea(de furat)in continuare sunt intrebari care si le pune orice individ. Dar o tara,un guvern,un parlament,ce intrebari isi pune ? Ce trebuie sa faca o tara ca sa iasa din criza cu costuri cat mai mici si care dupa criza sa-si revina repede ? Sunt intrebari la care Dl.Iliescu nu are cum sa raspunda deoarece in socialism (invatat la Moskova) nu erau crize. Numai Tata Ratiu, Dumnezeu sa-l odihneasca, ne-ar fi dat un raspuns competent.