Crizele economice nu se incadreaza intr-un anumit model
Teoriile economice moderne resping ideea unei teoretizari generale a crizelor economico – financiare, conform carora acestea pot fi incadrate intr-un model general valabil, considerandu-se ca fiecare criza financiara este unica, fiecare reprezentand de fapt un accident istoric, generat de factori specifici, intr-o anumita conjunctura social – economica și politica. Conform acestor teorii crizele nu pot fi anticipate, astfel incat efectele negative ale acestora sa fie aduse la un nivel minim. Cu toate acestea, istoria ne arata ca, desi crizele economico – financiare nu apar si nu produc efecte in parametrii identici, ele sunt strans legate de caracterul ciclic al proceselor economice. Desi cauzele evolutiei ciclice a proceselor economice nu au fost inca identificate, caracterul ciclic al acestora este evident. Ciclurile economice, indiferent ca sunt pe termen scurt, mediu sau lung se compun din doua faze – expansiunea si recesiunea. In faza de expansiune are loc o crestere a eficientei economice, generata de introducerea in circuitul economic a unor inovatii tehnologice semnificative, in timp ce in recesiune are loc o slabire a resorturilor care au produs propulsia economica. Daca ciclurile economice pe termen scurt (cu durata intre 10 și 40 de luni) si lung (asa- numitele cicluri seculare, care dureaza intre 40 și 60 de ani) se incheie cu perioade de recesiune caracterizate printr-o incetinire a creșterii economice, ciclurile decenale ( denumite și cicluri de afaceri, care dureaza de la 4 și 6 ani, pana la 10 – 12 ani) se caracterizeaza prin prezenta fenomenului de criza, in cadrul careia cererea, productia, gradul de ocupare al fortei de munca, produsul intern brut, lichiditatile, scad in mod dramatic, iar nivelul de trai se inrautateste. Crizele economico-financiare au aparut inca din timpul Imperiului Roman, iar gradul lor de complexitate a crescut odata cu dezvoltarea societatii capitaliste in general, respectiv odata cu configurarea economiei mondiale – incepand cu sec. al – XVI – lea – și formarea relatiilor de interdependenta intre statele lumii, atingand un punct de maxima complexitate in actuala criza economico – financiara. In continuare, insa, vom aborda crizele economico-financiare semnificative din punct de vedere al spatiilor geo – economice afectate, precum si al duratei și efectelor economice și politice pe care le-au produs.
Criza economica din 1929 – cea mai severa!
Ca amploare teritoriala, durata si efecte economice si politice, criza din anul 1929, cunoscuta si sub denumirea de Marea Depresiune, consideram ca pana la momentul actual este cea mai severa. Marea Depresiune economica, declanșata in Statele Unite ale Americii, a fost precedata de o perioada de 9 ani (intre 1920 și 1929) de dezvoltare economica, ce a avut ca suport creșterea masei monetare in circulatie de catre Banca Centrala a Americii – Federal Reserve (FED) precum și o politica de relaxare a creditelor și de reducere a ratei dobanzilor. Urmare a acestei politici monetare și financiare a FED, populatia a cumparat masiv actiuni, care au inregistrat o creștere constanta la bursa, pana la momentul septembrie 1929, cand s-a produs marele crah bursier de pe Wall Street. FED intervine prin restrangerea masei monetare și prin restrictionarea creditelor, iar urmarea a fost producerea de falimente in toate sectoarele economiei : agricultura, industrie, banci. Productia nationala a scazut la jumatate și a crescut șomajul. Statele Unite ale Americi au adoptat o politica de restrangere a importurilor prin masuri protectioniste, fapt care a condus la extinderea crizei și in Europa, statele europene fiind afectate in calitate de state exportatoare. La randul lor, statele europene au adoptat masuri prohibitive fata de exportul american. Primele programe de reconstructie a economiei SUA apar in 1931. Cea mai grava consecinta a crizei o constituie adoptarea de catre unele state europene a politicilor de extrema dreapta sau stanga, care au favorizat venirea la putere a unor dictatori (Adolf Hitler, Benito Mussolini, Iosif Vissarionovici Stalin).
Dupa cel de-al -II – lea razboi mondial și pana la inceputul anilor 70 – timp de 25 de ani – economiile tarilor industrializate au cunoscut o foarte puternica dezvoltare, urmare a unor factori economici și politici favorabili. Dintre factorii economici mentionam existenta și mentinerea unui raport corect intre cerere și oferta, promovarea politicilor economice de ocupare completa a fortei de munca, crearea unui cadru institutional international stabil ( ale carui baze au fost puse la conferinta de la Bretton Woods din 1944). Iar dintre factorii politici mentionam existenta unui consens intre statele puternic industrializate in ceea ce privește adoptarea politicilor economice. Dupa aceasta perioada de puternica dezvoltare economica a statelor din America de Nord, Europa Occidentala și Japonia, la inceputul anilor 70 s-a declanșat o perioada de recul, care a durat 10 ani, perioada cunoscuta sub denumirea de Marea Stagflatie. Mentionam ca perioadele de stagflatie economica se caracterizeaza in principal prin creșterea inflatiei și scaderea creșterii economice, respectiv scaderea produsului intern brut. La baza acestor tulburari economice au stat o serie de factori conjuncturali specifici perioadei respective : adoptarea de catre SUA a unor politici macroeconomice inflationiste ( generate de decizia administratiei americane de acoperire a costurilor conflictului din Vietnam prin supraevaluarea dolarului ). O decizie corecta ar fi fost acoperirea costurilor generate de escaladarea conflictului din Vietnam printr-o politica fiscala de creștere a impozitelor . Un alt factor il constituie declanșarea in 1973 a primei crize a petrolului, care a produs creșterea enorma a pretului la petrol. In toata aceasta perioada productivitatea muncii in tarile industrializate a scazut și a crescut șomajul. Pe scurt, aceasta situatie se poate caracteriza in termenii economiei de piata prin scaderea ofertei pe fondul reducerii productivitatii muncii, reducerea consumului pe fondul reducerii veniturilor, a creșterii șomajului și a creșterii inflationiste a preturilor. Perioada de recul a luat sfarșit odata cu triumful bancilor centrale (americana, germana și japoneza) care au promovat politici stricte anti-inflatie. Un moment de referinta al deceniului 70 il constituie inlocuirea sistemului monetar international al cursurilor fixe , institutionalizat la conferinta de la Bretton Woods din 1944, cu un sistem al cursurilor flexibile. Mentionam ca odata cu introducerea sistemului monetar international a cursurilor flexibile, au aparut și derivativele, ca instrumente bancare menite sa asigure investitorii impotriva evolutiei fluctuante a cursurilor de schimb.
N-a scapat nici Asia
O alta criza financiara de proportii internationale s-a produs la sfarșitul anilor 90 (1997) – criza financiara din Asia de Sud – Est, care a cuprins Thailanda, Indonezia, Hong – Kong, Coreea de Sud . Factorul determinant al acestei crize – cu efecte economice și financiare devastatoare pentru tarile respective, și nu numai l-a constituit retragerea masiva a capitalului investitorilor straini, care la inceputul anilor 90 au facut investitii de miliarde de dolari pe pietele emergente ale Asiei de Sud Est. Retragerea capitalului strain s-a datorat slabirii increderii investitorilor in sistemul bancar și financiar al tarilor din Asia de Sud Est, prea afectat de lipsa de reforme, de capitalismul de familie, de nepotism și practici discutabile.
O serie de economiști celebri au dezvoltat inainte de 1997 teorii conform carora, datorita schimbarilor economice și institutionale produse la nivelul economiei globale, crizele financiare au o probabilitate mica de producere, iar daca totuși acest lucru se intampla, acest fapt se datoreaza unor imprejurari istorice de exceptie, și nu modului de functionare a sistemului capitalist. Lipsa unei viziuni și a unor puncte de vedere in consens a majoritatii economiștilor de profesie in ceea ce privește problematica crizelor financiare și economice explica de ce nu s-au putut anticipa tulburarile financiare din Asia de Sud – Est din anul 1997, și mai ales cum a fost posibila producerea actualei crize financiare. Milton Friedman (1912 – 2006) , laureat al premiului Nobel pentru Economie in 1976, promotor al teoriilor cu privire la economia de piata și la minimalizarea rolului statului in coordonarea economiei, a sustinut ca intrucat actorii economici sunt intotdeauna rationali, intr-o economie de piata nu sunt posibile speculatiile, iar așa – numita “speculatie” reprezinta incercarea investitorilor de a se proteja impotriva actiunilor irationale ale guvernelor.
Charles P. Kindleberger (1910 – 2003) in lucrarea sa “Manii, panici și crize : o istorie a crizelor financiare”, arata ca și daca s-ar accepta rationalitatea investitorului individual, istoria a demonstrat in repetate randuri ca pietele au un comportament uneori irational, cea mai buna explicatie a “maniilor” financiare fiind oferita de “psihologia multimilor” : cu toate ca actorii economici individuali pot fi rationali, speculatia financiara este un fenomen de turma, in care actiunea rationala a mai multor indivizi produce consecinte irationale. Kindleberger considera crizele financiare ca fiind o trasatura inerenta a capitalismului international.
Hyman Minsky, un economist neconformist , sustine , intr-o serie de articole, teoria “instabilitatii financiare” ca factor de producere a crizelor financiare. Conform acestei teorii, crizele financiare reprezinta o trasatura inevitabila a sistemului capitalist și urmeaza un curs vizibil și previzibil. Astfel, primul semn care anunta o viitoare criza financiara il constituie un șoc din exterior asupra economiei, care poate imbraca forma unui razboi, a unei recolte foarte bogate sau foarte sarace, inventarea și raspandirea unei noi și importante tehnologii. Acest factor exogen puternic, conduce la creșterea șanselor de profit intr-unul din sectoarele majore ale economiei și reduce oportunitatile economice din alte domenii. Creșterea șanselor de profit intr-un anumit sector economic atrage sursele de finantare, generand o explozie sau o manie a investitiilor. Febra investitiilor este alimentata de creșterea substantiala a creditului bancar precum și de atragerea fondurilor personale și ale firmelor. Atragerea creditelor conduce la creșterea impulsului de a specula, manifestat prin creșterea preturilor la activele și bunurile cu mare cautare. Creșterea preturilor conduce la creșterea șanselor de profit, atragand noi investitori pe piata. In goana lor dupa profit, tot mai multi investitori ignora regulile de comportament rational și investesc intr-o piata care este deja riscanta prin supraevaluarea activelor. Intr-o urmatoare etapa, o parte dintre investitori observa ca piata a atins un punct de maxim și cauta sa-și transforme activele supraevaluate in bani sau active de calitate. Ulterior, tot mai multi investitori sesizeaza pericolul și cauta sa-și vanda activele riscante și supraevaluate, fapt care conduce la o prabușire a preturilor. Evenimentul care anunta pericolul și creeaza panica poate fi caderea unei banci sau falimentul unei corporatii. Dupa declanșarea crizei in investitii urmeaza o criza a creditului provocata de faptul ca bancile nu mai acorda credite. Falimentele se declanșeaza in lant, iar economia poate intra in recesiune sau chiar in depresiune economica. In final starea de panica se calmeaza, economia se reface iar piata revine la o stare de echilibru, dar cu plata unui pret foarte mare.
Actuala criza americana este criza “de manual”?
Criza financiara actuala, declansata in SUA, a izbucnit in anul 2007, deci la zece ani de la ultima criza financiara de proportii din Asia de Sud – Est. S-ar putea spune ca reprezinta finalul unui ciclul decenal (mediu) sau de afaceri despre care am mentionat la inceput. Daca ar fi sa comparam modul in care s-au desfașurat evenimentele in timpul scurs de la declanșarea crizei (2007 – 2008) cu modelul lui Minsky, putem constata ca “faptele” s-au derulat conform modelului. Astfel, socul exogen asupra economiei l-a constituit crearea cadrului legislativ favorabil constructiei de locuinte personale și cladiri precum și a unui cadru financiar relaxat, care a permis accesul la credite pentru locuinte a populatiei cu venituri mici. Pe acest cadru creat, tot mai multe banci, fonduri de investitii, societati de asigurare, au acordat imprumuturi considerabile pentru cumpararea de locuinte unor clienti care nu aveau posibilitatea sa-si achite creditele. Pe fondul incurajarii creditarii ipotecare prin scaderea repetata a ratei dobanzilor de catre Federal Reserve, bancile, fondurile de investitii, societatile de asigurare, au fost stimulate sa-și mareasca profiturile. Și acest lucru l-au facut prin acordarea de imprumuturi (cu dobanda foarte mare) la un numar tot mai mare de clienti cu grad mare de risc. Pentru a se asigura impotriva riscurilor de neincasare a ratelor, bancile mai sus enuntate au procedat la vanzarea (profitabila) a imprumuturilor și a dobanzilor, sub forma de produse financiare viabile, unor entitati financiare specializate in operatiuni cu grad mare de risc (tip hedge) . Disponibilitatea excesiva a fondurilor de credit a aruncat multe produse financiare pe piata : credite pentru case individuale, cladiri, terenuri, mașini, carti de credit. Domeniul de actiune s-a extins cu timpul și la imprumuturi facute de administratiile regionale și locale, la creditele industriale și comerciale. Cu alte cuvinte aici este vorba de acea etapa a crizei in care se manifesta irationalitatea investitorilor. Pe masura ce bancile, fondurile de investitii, societatile de asigurare nu și-au mai incasat ratele de la clienti, nu și-au mai putut desfașura activitatea și au intrat in faliment. Acum se manifesta semnalul de alarma pe piata creditelor imobiliare. Semnalele au fost percepute ca un pericol de catre societatile bancare de tip hedge care cumparasera produsele financiare . Acestea au incercat sa valorifice titlurile detinute prin vanzare pe piata bursiera. Numarul mare de titluri din domeniul imobiliar de pe piata bursiera a determinat scaderea pretului acestora. Manifestarea fazei de panica .
Au urmat falimentele in lant, despre care am auzit nu demult, la sfarșitul anului 2008, criza creditelor, declanșata ca urmare a pierderii de catre banci a capitalului, dar si datorita aplicarii de politici prudentiale, de protejare a activelor. Putem spune ca ne aflam in ultima etapa a crizei, cand panica s-a calmat, iar acum se evalueaza consecintele dezastrului și se adopta masurile de reconstructie.
Pe de alta parte, in anul 2009 poate fi vorba de incheierea unui ciclu secular, avand in vedere ca “Marea stagflatie” din anii 70 s-a declanșat la 40 de ani de la “Marea Depresiune” din anul 1929 , iar in prezent ne aflam la 40 de ani distanta de “Marea Stagflatie” din anii 70. Putem spune ca aceasta criza a creat conditiile propice pentru o urmatoare perioada de recesiune (care poate imbraca forma stagflatiei) la nivelul economiei mondiale, si se va resimti ca atare in special de catre tarile puternic dezvoltate. Economiile acestora deja se preconizeaza ca vor creste intr-un ritm foarte lent, productivitatea muncii și consumul vor scadea in timp ce preturile vor crește. Se vor dezvolta in special activitatile legate de cercetare, invatamant, sanatate, mediu, cu alte cuvinte cele care nu sunt direct productive, ci cele care pregatesc conditiile pentru o viitoare reașezare ramurilor in economiile nationale dar și in cea mondiala. Necesitatea unor perioade cu creștere economica lenta decurge din imperativul protejarii a resurselor planetei, mai ales in contextul actual cand asistam la o escaladare a consumului.
Mirela Florescu
sursa: vestinvest.ro
Adauga comentariu