De doi ani economia globală experimentează o criză. De atunci nu lipsesc referiri la simptomele ei: depreciere a activelor, evaporare de avuţie, scăderi ale comenzilor, pieţe financiare sub stress, arierate, falimente, şomaj, reducere a veniturilor. Dacă întrebi ceva despre cauze, se expediază lejer: “Lăcomia, dom’le!”, “Speculaţii financiare!” “Produse toxice!” (tot ceva nedefinit). De fapt, relatările despre criză alternează între abstracţiunea pură (“criza” ca un concept de sine stătător) şi personalizare (“Criza a făcut”, “Criza a dres”, “Criza s-a năpustit peste…”, “Criza a măturat”, “Criza s-a dovedit a fi necruţătoare cu…”, “Ne era bine, dar a venit afurisita asta de criză…”).
Dacă întrebăm oamenii de pe stradă sau chiar actori din mediul economic ce părere au despre “criză”, vom observa că pentru fiecare criza este un fenomen exterior. Îl experimentează nemijlocit, dar este ceva venit dinafară. Ce mai! O urgie nemaivăzută care s-a abătut asupra noastră şi pe care o suportăm fără vreo altă vină decât aceea de a ne fi născut. Comportamentul nostru de până acum era bun, sistemul era cel mai bun dintre toate cele posibile, dar a venit peste noi o criză, o piază rea, fără cauze, născută din spuma apelor, fără paternitate şi fără descendenţă maternă.
Normal e doar ce facem de când există capitalismul modern: poluăm ape, consumăm carburanţi pentru a ne satisface capricii de neînţeles, ardem tot ce e de ars pentru a sta în tricou iarna, cumpărăm lucruri de care nu avem nevoie, avem garderobe cu zeci şi sute de haine cum odinioară doar regii îşi permiteau, ne plimbăm pe toate meridianele la preţuri derizorii şi – cum altfel – angajăm datorii peste datorii. Asta sigur, este normal. Pentru că ne place şi ne convine găsim explicaţii care (doar) sună logic: cel mai bun alibi, bineînţeles, progresul tehnologic, acompaniat de organizarea societăţii despre care ne place să credem că e nemaipomenită. Numai criza este exterioară, este inexplicabilă, este “malefică”.
Refuzăm să ne gândim la criză ca o consecinţă a exceselor perioadei de boom. Apărută în mediul financiar, ca o criză a datoriilor acumulate peste măsură, criza ne spune însă că am supraconsumat, că ne-am amanetat veniturile viitoare într-un optimism exagerat, fără nicio legătură cu posibilităţile reale ale economiei şi ale resurselor de care dispunem.
Criza văzută ca o criză a datoriilor. Este exact perspectiva pe care ne-o refuzăm şi pe care media de business preferă să o ocolească. Mai mult de atât, ne mirăm că băncile nu reiau creditarea, că încrederea în solvabilitatea diverşilor debitori este la pământ. După zeci de ani de risipire a capitalului, de scobire a pământului după ultimele resurse, de finanţare a unor găuri negre neproductive şi de consum iraţional în statele dezvoltate avem inocenţa de a fi uluiţi că sistemul financiar – care a permis şi stimulat acest comportament – este stricat.
Am economisit puţin în această perioadă, am supraconsumat pentru a ne permite “un nivel de trai decent”, am suprainvestit în zone neproductive, am finanţat cheltuieli publice fără cap şi războaie distructive. Capitalul a fost irosit. Adică resursele puse deoparte pentru dezvoltarea sustenabilă, pentru descoperirea unor tehnologii cu randament superior, pentru reluarea unui nou ciclu de creştere, au fost măcinate de malaxorul unei economii de (supra)consum având ca principal motor creditul iraţional.
Avuţia falsă se evaporă pentru că – indiferent dacă recunoaştem sau nu – capitalul real este tot mai puţin. Încercarea de înlocuire a acestuia cu bani din tiparniţa băncilor centrale sau prin “efectul multiplicator” al unui sistem bancar construit pe principiul unor rezerve scăzute nu poate avea decât un efect pervers. Sistemul financiar este stricat pentru că am consumat pentru viitorii zeci de ani. O spune criza energetică, o spune industria de exploatare a resurselor care caută minereuri în cele mai ascunse văgăuni, o spune saturarea cererii pe diverse pieţe, o spun corporaţiile multinaţionale care, într-o scădere vizibilă de randamente, caută munca la limita sclaviei a oamenilor nefericiţi din cele mai îndepărtate colţuri de lume.
Realităţile neplăcute de mai sus ne sunt dezvăluite frumos de sistemul financiar care deja operează cu ficţiuni când este vorba de randamentele preconizate, dar înglobează datorii publice şi private mai mari decât PIB-urile. Trăim într-o lume în care corporaţiile au datorii, statele sunt îndatorate, iar populaţia rostogoleşte agonizant credite ipotecare şi de consum. Datornicii gâfâie la rambursarea împrumuturilor încercând să extragă bani dintr-o economie globală cu randamente din ce în ce mai mici. În paralel, băncile şi creditorii trăiesc frisoane că nu îşi vor recupera datoriile în perioada de implozie a creditului. Fondurile de investiţii şi fondurile de pensii experimentează aceleaşi probleme, chiar dacă simulează siguranţa atunci când promit deponenţilor conservarea economiilor şi randamente mulţumitoare. Statele rulează deficite imense, acordă garanţii fără acoperire şi escaladează datorii publice imense, ascunzându-se după paravanul axiomei că un stat nu poate da faliment.
Elementele de mai sus, uşor de calculat dacă aşezi creionul pe hârtie şi aplici legile implacabile ale matematicii, nu pot fi escamotate prin false injecţii de optimism. Chiar dacă nu se explică foarte clar, abstractizata “criză” este una a datoriilor în exces. Implozia creditului este simptomul major al acesteia. Toată lumea este datoare la toată lumea, cu sume imposibil de extras din economia reală. Volumul datoriilor este mai mare decât masa monetară şi nu este pe lume aur, după cum nu sunt nici fabrici, nici plantaţii, nici mine şi nici active imobiliare sau bunuri care să acopere aşteptările actuale ale investitorilor şi ale populaţiei active. Avuţia ireală se evaporă sub ochii noştri. Este o implozie a creditului după o perioadă în care am (supra)consumat resursele planetei graţie unui sistem financiar ce a permis escaladarea unor datorii imposibil de achitat.
Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro
Adauga comentariu