Contribuţia lui Keynes la teoria economică a însemnat o revigorare puternică a curentului intervenţionist şi a aprins, mai mult ca oricând, fascinaţia pentru instituţiile statului, politicile publice şi instrumentele de implementare a acestora. Mai mult ca oricând, economia a devenit “politică” şi o ştiinţă tot mai îndepărtată de ceea ce trebuie să însemne ea cu adevărat: o ştiinţă care să dezvăluie modul în care omul acţionează şi efectele acţiunii sale. Cultura antreprenorială a trecut în plan secundar, apărând în prim plan noua şleahtă de instituţionalişti cu gulere scrobite, care propovăduiesc pe la toate colţurile virtuţiile statului şi “ordinea” pe care o pot aduce ei în jungla care este piaţa liberă. Aceşti instituţionalişti sunt confundaţi adesea de neştiutori cu “capitaliştii” erei moderne chiar dacă, foarte mulţi dintre ei, nu au vândut nimic niciodată pieţei libere (dar s-au îmbogăţit semnificativ din posturile administrative plătite gras din bani publici pentru care au oferit foarte puţin). Aceşti “pseudo-capitalişti”, îmbogăţiţi peste noapte cu ajutorul statului, pun foarte mare accent pe relaţiile pe care şi le cultivă şi au dat naştere la un sistem foarte închis pentru cei care vor să îl acceseze.
În această categorie de “instituţionalişti” intră şi cei care lucrează pentru băncile centrale şi, în subsidiar, cei care distribuie banii tipăriţi ieftin şi uşor de stat din băncile comerciale (care trăiesc cu falsa impresie că lucrează în sectorul privat şi că acţiunea lor de distribuire de “bani ieftini” pe post de “capital” are ceva în comun cu piaţa liberă). Tot aici (chiar mai bine remuneraţi) sunt cei de la instituţiile financiare internaţionale (Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional etc.) care nu mai prididesc să încerce tot felul de leacuri la întâmplare pentru problemele pe care le crează tiparniţele de bani ieftini (apărând un sistem care a globalizat eficient expansiunea monetară a principalelor centre financaire). Cei din băncile centrale (dar şi cei din instituţiile financiare internaţionale) îl adulează pe Keynes (şi pe teoriile rafinate ulterior de unii ca Krugman sau Stiglitz) pentru că oferă un “substrat teoretic” (foarte precar însă) intervenţiilor monetare şi dau o raţiune de “a fi” acestor instituţii complexe şi caduce. Cei mai extremişti dintre cei care lucrează în sistemul bancar sunt încântaţi de teoriile emise de monetarişti (în frunte cu Friedman) care s-au legat de viciile politicii expansioniste însă au propovăduit în continuare existenţa unei bănci centrale şi au crezut în virtuţiile politicii monetare. Friedman, de exemplu, nu este prea departe de Keynes vorbeşte cu convingere de o politică monetară optimă care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: (1) trebuie să fie ţintit un singur agregat monetar; (2) ţintele monetare alese trebuie să vizeze obiective pe termen lung; (3) ratele curente de creştere a agregatelor monetare trebuie să fie modificate gradual, sistematic, anunţate dinainte (4) autorităţile monetare trebuie să evite acordul fin şi (5) autorităţile monetare trebuie să evite să manipuleze rata dobânzii şi a cursului de schimb. Dacă ne uităm la aceste caracteristici propuse de Friedman pentru o politică monetară optimă vom vedea că ele niciodată nu pot fi atinse simultan.
Dacă credem că băncile centrale au fost create pentru a aduce mai multă ordine în sistem prin politicile pe care le promovează ne înşelăm amarnic. De la creaţia lor (Banca din Suedia a fost prima bancă centrală care de la bun început opera cu rezerve fracţionare şi cu expansiune monetară în favoarea statului), băncile centrale au uitat să se mai gândească la “binele naţional”. L-au îmbrăţişat cu ardoare pe socialistul de Keynes (care a distrus şi ultima brumă de piaţă liberă şi de capitalism care mai exista în mentalul colectiv) şi au trecut la ceea ce ştiu să facă cel mai bine: să tipărească bani, să ajute statul şi să ajute “sistemul” să iasă din impasul pe care îl păstoresc.
Teoria monetară a lui Keynes se bazează pe ideea că tipărirea de bani ieftini poate diminua dobânda, dobânda mai mică poate impulsiona investiţiile şi de aici ocuparea forţei de muncă va fi mai mare. În lumea banilor ieftini ai lui Keynes toată lumea este mulţumită. Keynes face o primă mare eroare atunci când confundă “banul” (resursă ce poate fi multiplicată la infinit) cu “capitalul” (resursă limitată care depinde de dorinţa unora de a-şi amâna pe viitor consumul prezent). Banul fără valoare tipărit generează stimulente perverse pentru economisirea în sistemul băncilor comerciale: cu o dobândă de refinanţare mică băncile comerciale nu mai sunt interesate să atragă depozite pentru a-şi echilibra bilanţul (grevat de creditele acordate care sunt active ale băncii). Băncile comerciale vor căuta să îşi refinanţeze mult mai ieftin deficitele şi de aici la consumerism (şi lipsa unui interes pentru economisire e un mic pas). Cel mai mare păcat al banului ieftin este însă inflaţia. Expansiunea monetară este singura sursă a inflaţiei. Dacă banca centrală nu ar tipări bani suplimentar preţurile nu ar avea cum să crească generalizat (dacă la o masă monetară constantă creşte preţul la mere, el nu poate creşte decât dacă va scădea preţul la pere). Atunci când băncile centrale tipăresc bani, pe termen scurt poate apărea o scădere artificială a dobânzii, însă inflaţia creată de o astfel de politică va duce la creşterea dobânzilor (în dobândă se regăseşte întotdeauna o primă de inflaţie). Atunci când vom conştientiza efectul expansiunii monetare vom da banii cu împrumut cu o dobândă mai mare pentru că vrem să ne protejăm puterea de cumpărare viitoare. Atunci când Keynes (şi alţii) crede că, tipărind bani, se produce prosperitate se înşeală amarnic (şi alţii odată cu el). Un alt aspect al erorii keynesiene (în care cad din păcate mulţi) este acela al efectului de sărăcire şi de distribuţionism pe care în generează expansiunea monetară. Prin tipărirea de bani banca centrală acţionează ca un adevărat colector de taxe. Ne diminuează abuziv (şi fără nici un contract social la mijloc) din puterea noastră de cumpărare. Pentru ca acei bani să ajungă mai întâi la cineva. De regulă, aceşti bani ajung în primul rând la cei din sectorul bancar (ce îi distribuie mai departe), la cei din băncile centrale şi instituţiile conexe. Ajung la stat şi la cei care lucrează cu statul şi care sunt plătiţi în bancnote mirosind a cerneală proaspătă. Ultimi care ajung la aceşti bani (după lungi cicluri de rotaţie) sunt cei de la baza piramidei: cei care nu lucrează cu statul, adică cei de pe piaţa liberă (antreprenorii reali, adevăraţii capitalişti dar şi salariaţii lor). Aceştia vor simţi din plin efectui inflaţionist al politicii de tipărire a banilor ieftini când vor trebui să cumpere produse care includ deja în preţurile lor noii bani tipăriţi. Ar mai fi şi o altă problemă trecută cu vederea de Keynes: oricât de multă monedă ai tipări pe post de capital, într-o economie de piaţă absorbţia acestuia trebuie să se facă cu precădere de iniţiativa privată (ori aici depinzi de educaţia şi cultura antreprenorială existentă). Altfel rişti să creezi artificial o resursă fără a fi nevoie de ea (de fapt această resursă niciodată nu s-a dorit a fi tipărită pentru sectorul privat ci pentru aşa zisele “proiecte ale statului” care sunt falimentare în cele mai multe dintre cazuri). Ideea că statul poate crea capital este ceva eronat în sine.
E explicabil acum de ce toţi bancherii şi specialiştii financiari sunt keynesişti la origine. Keynes a creat o “pseudo – teorie” a acţiunii bancherilor centrali (şi instituţiile financiare internaţionale alături de ele) împotriva tuturor. A dat “savoare ştiinţifică” unei mari erori şi a deschis calea către o nouă etapă de ”dezvoltare” pe care o putem numi fără a greşi ”socialism monetar”. Capitalismul şi valorile sale, înfierate de către socialişti, sunt departe de aceste lucruri (e şi normal pentru că politica monetară ca şi politica fiscală sunt surse de îmbogăţire de neimaginat). Ştiinţa economică este bulversată total de aceste dogme intervenţioniste care dau peste cap legea fundamentală a cererii şi a ofertei care ar trebui să funcţioneze şi pe piaţa capitalurilor: atunci când există perspectiva unei crize lumea se teme să facă investiţii (riscul schimbă preferinţa temporală) şi deci cererea pentru titluri financiare scade ceea ce ar trebui să ducă la o creştere naturală a dobânzii (băncile centrale acţionează contrar situaţiei normale şi nu fac decât să expandeze şi să propage la nesfârşit haosul). Despre ce stat minimal sau capitalism să mai vorbim aici?
Concluzia o puteţi trage şi singuri…
sursa: cristianpaun.finantare.ro
Adauga comentariu