Secolul 20 a fost martorul spulberării ordinii sociale și morale tradiționale printre națiuni, odată ce virusul ideologilor și al regimurilor lor ideologice criminale s-a răspândit în toată lumea civilizată. A început, vizibil, cu asasinarea unui arhiduce al Europei Centrale și cu distrugerea Vechii Lumi în 1914. Dar, de fapt, forțele care vor încătușa mare parte a populației lumii între 1917 și 1991 (și chiar și astăzi) își au originea în discipolii francezi ai lui Jean-Jacques Rousseau și în atacul lor asupra unei închisori pariziene în vara lui 1789. Istoricul Christopher Dawson a explicat semnificația lui:
“Istoria secolului 19 s-a dezvoltat sub umbra Revoluției Franceze și a revoluțiilor liberale naționale care i-au urmat. A fost un secol de revoluție politică, economică și socială, un secol de descoperire, de cucerire și de exploatare a lumii și, de asemenea, marele secol al capitalismului; și totuși, a fost și martorul ascensiunii socialismului și a comunismului și al atacului lor asupra fundației societății capitaliste… La începutul secolului, Jefferson era președinte al Statelor Unite și George al III-lea era încă rege al Angliei. La sfârșitul lui, Lenin plănuia deja Revoluția Rusă.”[1]
Liderii Revoluției Franceze au asasinat istoria, virtutea și tradiția în mai mare măsură decât orice alt eveniment din istoria lumii până în acel moment. Într-adevăr, omul de stat anglo-irlandez Edmund Burke a numit apariția spiritului revoluționar francez „cel mai uluitor [lucru] care s-a întâmplat până acum în lume.”[2] Și alți observatori au văzut asta. În 1838, John Henry Newman și-a vocalizat teama de “o confederație a răului, care își recrutează gazdele din toată lumea, se organizează, ia măsuri, îngrădește Biserica lui Hristos ca într-o plasă, pregătind calea către apostazie.”[3]
Revoluționarii francezi, înfumurați în instinctele lor arogante și malițioase, au răspândit boala ideologiei în lume, o boală căreia încă nu i s-a găsit leacul. “Din mormintele monarhiei franceze asasinate a crescut o stafie gigantică și teribilă, cu o înfățișare mult mai groaznică decât oricare alta până acum, ce a copleșit imaginația și a subjugat tăria omului”, concluziona Burke în ultimii săi ani de viață.[4] Respingând legile naturale, văzute ca unelte impuse pentru a subjuga rațiunea pură, susține Burke, Revoluția Franceză a instigat la prăpăd: „Legi răsturnate; tribunale subminate; industrie fără vigoare; comerț pe moarte; taxe neplătite și, totuși, oameni sărăciți; o Biserică prădată și un stat neliniștit; anarhia civilă și militară dictau constituția regatului; fiecare lucru, uman sau divin, sacrificat idolului creditului public și falimentul național drept consecință.”[5]
Revoluționarii francezi au încercat să răstoarne și să refacă întreaga societate după propria lor imagine (sau imagini, mai bine spus). Mai întâi, revoluționarii, inspirați de viziunea lui Jean-Jacques Rousseau, au încercat abolirea tuturor instituțiilor de subsidiaritate, instituții precum familia, școala și biserica, ce dau un sens vieții. Încă din toamna lui 1789, revoluționarii au subliniat acest lucru în Declarația Drepturilor Omului. Articolul trei din acel document spune: “Principiul suveranității rezidă, în mod esențial, în națiune. Nicio organizație sau individ nu poate exercita o altă autoritate în afara celei dictate direct de națiune.”
Dintre instituțiile de subsidiaritate, cele mai vehemente atacuri au fost la Biserica Romano-Catolică, văzută atunci ca aliat al disprețuitei monarhii franceze și al aristocrației. Preoți și alți oameni religioși au fost bătuți, torturați, violați și exilați. Proprietățile Bisericii au fost confiscate, iar o prostituată a fost așezată pe altarul Catedralei Notre Dame și declarată zeiță. Un stareț apostat a vrut să distribuie rămășițele trupești ale “reacționarilor” drept “Împărtășanie Republicană”.[6]
Aceia care se opuneau noilor regimuri revoluționare (pentru că acestea apăreau și dispăreau în funcție de cine avea mai multe putere pe moment) plăteau cu viața. În acord cu predicțiile lui Burke, cel puțin 25.000 de oameni și-au pierdut viața sub foamea nestăvilită a ghilotinei între 1791 și 1794. Într-adevăr, revoluționarii erau atât de însetați de sânge, încât aveau tendința să se întoarcă unul împotriva altuia. Cum a susținut Russell Kirk, revoluționarii au tendința să-și devoreze propriii copii.[7] Cel mai grav exemplu modern ar fi cazul Cambodgiei sub Khmerii Roșii, 1975-1978, care a fost aproape de colaps din cauza vărsării de sânge. Grăitor, mulți dintre liderii Khmerilor Roșii, cunoscuți drept Angkar (Organizația), studiaseră sub oblăduirea filosofului existențialist și comunist francez Jean-Paul Sartre.
Inspirați de excesele Revoluționarilor Francezi, ideologii secolului 20 și-au început asaltul asupra lumii moderne odată cu distrugerea creată de Primul Război Mondial, iar consecințele au fost îngrozitoare.[8] Un savant a spus-o clar: „Revoluția Franceză a fost uvertura „Epocii lui G”, a ghilotinei, a gratiei, a gâtului spânzurat, a Gestapo-ului, a gazării și a gulagului. Ghilotina marchează primul pas către exterminarea mecanico-tehnologică în masă, către genocid.”[9] Regim după regim, în secolul 20, ideologii au repetat și multiplicat tragediile Revoluției Franceze: Uniunea Sovietică și Mexic în 1917 (unde guvernatorul Tabasco a schimbat numele propriilor copii în “Lenin, Lucifer și Satana”)[10]; Italia în anii ’20; Germania, Austria, Portugalia și Polonia în anii ’30; restul Europei de Est în ultimul an al celui de-al II-lea Război Mondial; China și Coreea la sfârșitul anilor ’40; Vietnam și Cambodgia până în 1975; și multe altele în Asia, Africa și America Latină. Aceia care susțineau o înțelegere tradițională a caracterului și a virtuții au suferit consecințele: arestări, tortură, gulag, plutonul de execuție sau camera de gazare. Terenul omorurilor cuprindea 5 din 7 continente în secolul 20. Numai Australia și Antarctica rămâneau zone sigure.
În termeni de pierderi de vieți omenești, consecințele acestei dominații ideologice sunt fără precedent. “Pe măsură ce unii dispăreau sub pământ”, scria Aleksandr Soljenițîn, “mașina continua să aducă înlocuitori.”[11] Într-adevăr, regimurile ideologice cereau neîncetat sacrificiul sângelui, chiar de la început. Estimări solide arată că regimurile ideologice – comuniste, național socialiste, fasciste și toate celelalte – au ucis aproape 200.000.000 de bărbați, femei și copii în secolul 20.[12] Această cifră nu-i include pe aceia uciși în războaiele secolului. În total, aproape 38.500.000 de oameni au fost uciși în războaie între 1901 și 1987.[13] China comunistă a omorât cei mai mulți, estimările mergând până la 65.000.000 de oameni. Uniunea Sovietică, cel puțin până la sfârșitul lui 1987, omorâse cu numai 3 milioane mai puțini, Stalin revendicând cel puțin 41.000.000 dintre aceștia. Adolf Hitler, care va fi întotdeauna asociat cu Holocaustul și cu uciderea a între 5 și 6 milioane de evrei, a omorât, de asemenea, alte 15.000.000 de oameni, majoritatea catolici, luterani sau ortodocși. Dintre aceștia, cel mai faimos fiind Sfântul Maximilian Kolbe, un preot romano-catolic care și-a dat viața la schimb pentru cea a unui tată și soț evreu de la Auschwitz. Ideologii i-au distrus pe acești oameni prin lagăre de concentrare, muncă forțată în Gulaguri, înfometare, camere de interogare sau aliniindu-i, pur și simplu, pe câmpuri sau poduri pentru a-i mitralia, eliberându-le sufletele în eternitate. Numeroase alte regimuri ideologice – în China naționalistă, Japonia, Turcia, Pakistan, Iugoslavia, Coreea de Nord, Mexic și Indonezia – au omorât, de asemenea, milioane de oameni.
Cifrele și distrugerea sunt atât de mari, încât ne lasă perplecși, imaginația noastră neputând să cuprindă un asemenea măcel. Demograful istoric R. J. Rummel a încercat să așeze cifrele în perspectivă. “Dacă ar fi să stăm la o masă și să-i privim pe toți acești oameni cum intră pe o ușă și ies pe alta, mergând cu 5 km/h, la o distanță de 1 metru unul de celălalt”, spune el “ar dura mai mult de 5 ani și 9 luni până ar trece toți, în condițiile în care s-ar mișca 24h/24, 365 zile pe an.”[14] Asta înseamnă că, excluzându-i pe aceia uciși în război, în secolul 20 statele ideologice au ucis aproximativ 2 milioane de oameni pe an: 166.667 pe lună; 5.555 pe zi; 231 pe oră; 4 pe minut. Atât de mare era cererea de sânge pentru a hrăni mașinăria regimurilor terorii. Un studiu recent susține că, dintre toți martirii istoriei de 2.000 de ani a Creștinătății, 65% au fost uciși în secolul 20.[15]
În anumite cazuri, omorul se făcea sistematic. În altele, era, pur și simplu, aleator. Orice gând incorect sau suspiciunea unui gând incorect puteau duce către propria moarte sau moartea unui apropiat. În Cambodgia, pentru a arăta un exemplu crud, afișarea oricărei emoții – toate emoțiile fiind definite în mod oficial drept “burgheze” – rezulta în execuție imediată. În Uniunea Sovietică, pentru a da un alt exemplu, Vladimir Lenin trimitea în mod frecvent mesaje poliției sale secrete, cu astfel de instrucțiuni îngrozitoare: “Către NKVD, Frunze. Sunteți însărcinat cu exterminarea a 10.000 de dușmani ai poporului. Raportați rezultatele prin semnal.” În general, poliția secretă primea termene scurte, dar niciun fel de instrucțiuni referitoare la cine ar putea fi dușmanii poporului. Adunau degrabă 10.000 de persoane la întâmplare, pentru a nu încălca ordinele primite, și îi executau.[16] Conform unei povești oribile, Stalin obișnuia să ordone împușcarea imediată a primului om care se oprea din aplaudat după discursurile sale.
Însă distrugerea nu se termină aici. Aceia care au supraviețuit fizic, au suferit mental, psihologic și spiritual. În volumul doi al Gulagului, Soljenițîn enumeră zece tulburări ale acelora care, prin noroc sau grație divină, au reușit să supraviețuiască în Uniunea Sovietică.
1) Teamă. “Teama nu însemna întotdeauna teama de arest. Existau amenințări imediate: epurări, inspecții, completarea chestionarelor securității – de rutină sau excepționale – concedierea de la locul de muncă, privarea de permis de rezidență, expulzarea sau exilul.”[17]
2) Servitute. Pașapoartele interne, interdicțiile legale la cumpărarea, vânzarea sau închirierea locuințelor limitau considerabil posibilitatea de a evada.
3) Secretomanie și neîncredere. “Această neîncredere reciprocă generalizată a avut efectul de a adânci și mai mult groapa comună a sclaviei. În momentul în care cineva începea să vorbească pe șleau, ceilalți se retrăgeau și îl evitau: ‘Un provocator!’ Așadar, oricine izbucnea în protest sincer era predestinat singurătății și alienării.”[18]
4) Ignoranță generalizată. Din cauza tulburării cu numărul 3, nimeni nu putea avea încredere în informația furnizată de altcineva și nimeni nu putea încredința nimănui vreo informație. Acest lucru a rezultat într-o izolare profundă a celor cu capul pe umeri.
5) Turnătoria, care e erodat și mai mult orice încredere ar fi putut exista. Fără încredere, civilizația s-a dovedit imposibilă.
6) Trădarea, prin urmare, a devenit normă. Fiii își trădau tații, fiicele își trădau mamele, soții își trădau soțiile și cei mai buni prieteni se trădau unul pe altul.
7) Corupția a devenit endemică pe măsură ce trădătorii au devenit profesioniști, câștigând poziții, statut social și averi în schimbul informațiilor furnizate, adevărate sau false. În mod frecvent, o persoană o turna pe alta numai pentru a-i acapara ce avea sau ce crease. Turnătorul devenea astfel proprietar și “creator”.
8) Minciuna. “Minciuna permanentă devine singura formă sigură de existență, la fel ca în cazul trădării. Fiecare bârfă poate fi auzită, fiecare expresie facială poate fi observată de cineva. Așadar, fiecare cuvânt, chiar dacă nu e musai o minciună, este obligat să nu contrazică minciuna comună, generală. Există o colecție de fraze gata-făcute, de etichete, o selecție de minciuni de-a gata.”[19]
9) Cruzimea. „Și unde oare, printre atâtea calități, mai rămâne vreun loc pentru bunăvoință? Cum își poate cineva prezerva bunătatea odată ce s-a ferit de mâinile înecaților? Odată ce ai fost cufundat în sânge, nu poți decăt să devii și mai crud… Adaugă la asta și faptul că bunătatea era ridiculizată, compasiunea era ridiculizată, iertarea era ridiculizată – și nu vei putea niciodată să-i reperezi pe toți aceia însetați de sânge.”[20]
10) Psihologia sclavului. În ultimă fază, sistemul făcea oamenii neputincioși.
În mod evident, regimurile ideologice au rezultat într-un număr masiv de trupuri distruse, aproximativ 200.000.000 într-un secol. Și mai multe suflete, supraviețuind ca umbre a ceea ce trebuiau să fie, au fost strivite sub bocancii celor de la cârma noilor mașinării. Din nou, T. S. Eliot a vorbit în numele epocii sale:
Dar se pare că ceva s-a întâmplat, ceva ce nu s-a mai întâmplat niciodată, chiar dacă nu știm nici când exact, nici de ce, nici cum, nici unde.
Oamenii l-au părăsit pe Dumnezeu nu pentru alți dumnezei, spun ei, ci pentru niciun dumnezeu; iar asta nu s-a mai întâmplat niciodată
Ca oamenii să nege zeii și să venereze zeii în același timp, predicând mai întâi Rațiunea,
Apoi Banii, Puterea și ce numesc ei Viață, Rasă sau Dialectică.
Biserica renegată, turnul răsturnat, clopotele întoarse, ce ne mai rămâne de făcut
Decât să stăm cu mâinile goale și cu palmele înainte
Într-o eră ce avansează progresiv înapoi?
Note:
1. Christopher Dawson, The Gods of Revolution (New York: New York University Press, 1972), 155.
2. Edmund Burke, Reflections on the Revolution in France (1790; Indianapolis, Ind.: Liberty Fund, 1999) 95.
3. Christopher Dawson, “A Return to Christian Unity,” unpublished mss., Harvard University/Andover Theological Library, pp. 12-14. See also, Christopher Dawson, The Spirit of the Oxford Movement (1933; London, ENG: The Saint Austin Review Press, 2001).
4. Edmund Burke, Letters on a Regicide Peace (1797; Indianapolis, Ind.: Liberty Fund, 1999), 65.
5. Burke, Reflections, 128.
6. Erik Ritter von Kuenelt-Leddihn, “The Age of the Guillotine,” in Reflections on the French Revolution: A Hillsdale Symposium, ed. Stephen Tonsor (Hillsdale, Mich.: Hillsdale College Press, 1990), 79.
7. Kirk, Politics of Prudence, 10.
8. See Christopher Dawson, “The Left-Right Fallacy,” The Catholic Mind (April 1946), 253.
9. Erik Ritter von Kuenelt-Leddihn, “The Age of the Guillotine,” 74.
10. Robert Royal, The Catholic Martyrs of the Twentieth Century: A Comprehensive World History (New York, N.Y.: Crossroad), 16.
11. Solzhenitsyn, Gulag, vol. 1, 595.
12. These figures come from the various estimates in R.J. Rummel, Death by Government (New Brunswick, N.J.: Transaction Press, 1994); Stephane Courtois, et al., The Black Book of Communism: Crimes, Terror, Repression (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1999); and Robert Royal, Catholic Martyrs.
13. Rummel, Death by Government, 3.
14. Rummel, Death by Government, 13.
15. “20th Century Saw 65% of Christian Martyrs, Says Author; Conclusions of New Study Published in Italy,” Zenit.org (Rome, Italy), May 9, 2002. See also, “Communism’s 100 Million Victims,” Mindszenty Report 40 (February 1998), 1-3.
16. Rummel, Death by Government, 81.
17. Solzhenitsyn, The Gulag, vol. 2, 633.
18. Solzhenitsyn, The Gulag, vol. 2, 635.
19. Solzhenitsyn, The Gulag, vol. 2, 646.
20. Solzhenitsyn, The Gulag, vol. 2, 650.
Traducere de Cristina Lee după Mass Murder and Modern Ideological Regimes, cu acordul generos al The Imaginative Conservative.
Sursa: Anacronic.ro
Adauga comentariu