Creditele în franci elveţieni. Ce facem cu prădătorii?

Mişcări din pieţele valutare internaţionale şi o alunecare a leului pe un trend descendent deja vechi de peste şapte ani în raport cu principalele valute au tras preşul de sub picioarele debitorilor sistemului bancar românesc. Împrumuturi contractate pe 25-30 ani pentru achiziţia de locuinţe la preţuri de bulă imobiliară sau proverbialul „credit cu buletinul” pentru „nevoi personale” dovedite ca nesustena­bile aduc în pragul imploziei o mulţime de credite în valută, acolo unde acestea nu au sucombat deja.

Ultimul şoc a venit de la francul elveţian care, ajungând la paritate cu euro, a aruncat în deznădejde zeci de mii de familii care au muşcat iluzia vândută de bănci a „prosperităţii pe datorie”. Dublarea ratelor la creditele în moneda helvetă în aproximativ cinci ani face aproape imposibilă rambursarea pentru mulţi debitori. Din reflex, aceştia se uită către mai-marii ţării care, la rândul lor, le între­ţin spe­ranţa că se poate face ceva.

Soluţii mai degrabă de atenuare a şocului decât de rezolvare a problemei probabil vor apărea. Cele mai la îndemână ar fi renegocierile individuale, dar pe scară largă, între bănci şi clienţii lor prin care creditele să fie restructurate printr-o combinaţie între reeşalonări, prelungiri ale maturităţilor, eliminări ale unor comisioane neavenite şi tăieri de principal.

Pentru cazurile fără speranţă, cea mai corectă variantă din punctul de vedere al legilor economice ar fi o lege a falimentului personal care să accelereze executarea imobilelor garantate în paralel cu absolvirea de orice alte obligaţii a debitorilor executaţi. După cum merg lucrurile, de această soluţie veritabilă a economiei de piaţă par că fug cu toţii, iar mai probabilă va fi găsirea unei soluţii a unor moratorii, în care plăţile să fie reduse pentru o perioadă, dar cu păstrarea principalului şi extinderea maturităţilor.

Opţiunea acestora are neajunsul de a nu adresa problema propriu-zisă a sustenabilităţii creditelor, inducând riscuri suplimentare de disipare a pierderilor în întreaga economie. Consensul pare fi însă taman în această direcţie care presupune o socializare mascată a pierderilor (prin inflaţie şi terţe subvenţii). Pierzătorii o agreează. Băncile nu vor să-şi recunoască pierderile, iar debitorii vor să rămână în casele pe care nu le pot achita. Prinşi între nicovala bazei electorale şi ciocanul lobby-ului bancar, politicienii pedalează pe această variantă neeconomică ce însă poate să mai rostogolească problema preţ de câţiva ani.

Creditare de bună-credinţă sau criminalitate organizată?

Să spunem că vom trece acest hop al şocului iniţial al crizei francului, aşa cum am surmontat anii de criză 2008-2010 pierzând pe drum, e adevărat, o altă parte din credite. Cum deja vedem că aceste relaţii contractuale între bănci şi clienţii lor nu numai că au aruncat economia naţională în recesiune, dar acum tind să ameninţe şi pacea socială, este cazul să ne punem serios problema unei investigări a naturii acestei bule a creditării. A fost bula bancaro-imobiliară numai rezultatul prostiei sau are la origine o activitate criminală pusă la cale chiar de băncile-mamă în ţările lor de provenienţă?

Nu este o glumă. Americanii au lansat conceptul de „creditare prădătoare”  („predatory lending”), care desemnează o politică a băncilor care nu vizează acordarea unor împrumuturi oneste către clienţi, în condiţii de parteneriat, ci spolierea acestora prin trădarea încrederii lor şi ademenirea în clauze contractuale ce transformă creditul

într-unul împovărător.

Balonul creditării din deceniul trecut poartă astfel de caracteristici ale creditării prădătoare, fapt pentru care lucrurile ar trebui privite mai atent din această perspectivă. În luna decembrie a anului trecut, după pierderea unui proces civil cu o bancă, avocatul Gheorghe Piperea, reprezentant legal al mai multor debitori ce se considerau înşelaţi, a avertizat că în instanţele româneşti „ar putea apărea procese penale contra băncilor ca persoane juridice pentru criminalitate organizată”.

Ideea nu este o năstruşnicie; numai din cele văzute, se observă că o serie de decizii ale instituţiilor de credit nu au sens din perspectiva unui comportament de piaţă corect. Dobânda internă a băncii, abundenţa de comisioane pentru a ascunde costul real al creditului, evaluările ciudate ale garanţiilor, consimţirea la umflarea artificială a veniturilor debitorilor, creşterea agresivă a activelor sunt deopotrivă fenomene care ne fac să ne ridicăm semne de întrebare.

 

Cât de (ne)vinovat au suflat băncile în balonul imobiliar

Cel mai strident ne sare în ochi felul în care băncile au piramidat la caritasul imobiliar. Încheierea de contracte de împrumut pentru achiziţia de locuinţe la preţuri de bubble cade atât în sarcina creditorului, cât şi a debitorului. Totuşi, de cerut poate să ceară oricine. Este responsabilitatea băncilor să aibă grijă de capitalul împrumutat. Acestora le aparţine expertiza pentru a şti ce credit are sens şi ce credit nu are sens. Bancherii par a fi abdicat de la prima funcţie a lor, cea de alocare judicioasă a capitalului.

La trei ani de la declinul post-aderare al pieţei imobiliare din Ungaria, la doi ani de la spargerea balonului rezidenţial din SUA în prima criză a creditelor „subprime” explodată în pieţele financiare, băncile româneşti acordau încă într-o veselie împrumuturi pentru 50.000 de euro garsoniera şi 100.000 de euro apartamentul cu două camere, în afara oricăror parametri de sustenabilitate pe indicatori clasici precum costurile de construcţie, randamentul chiriilor, preţul raportat la veniturile medii sau PIB-ul per capita.

Să fi fost într-atât de proşti bancherii?! Nu numai cei de la noi, dar şi cei de la Atena, Paris şi Viena…

Un semn de suspiciune se ridică din acest punct de vedere că ar putea fi vorba şi de o încercare de umflare artificială a stocului de credit.

Băncile chiar credeau că monedele merg pe sens unic?

Creditul în franci elveţieni el însuşi aruncă o lumină de reflector asupra naturii creditării din deceniul trecut. Cum să nu ţii cont, ca specia­list în finanţe, că ceea ce creşte mai şi scade. Cum să iei fotografia de la mo­mentul 2007, cu un franc elve­ţian devalorizat sub mediile istorice, şi să o extrapolezi pe 30 de ani? Şi apoi să acorzi credite în buza pragului de îndatorare pentru debitori care ştiai că se vor curăţa la o mişcare valutară mai consistentă de sens contrar? Poate fi vorba numai de prostie?

Frauda bancară la control

William Black, reglementatorul care acum 30 de ani a lucrat împreună cu FBI pentru trimiterea în spatele gratiilor a peste 1.000 de bancheri în scandalul Savings & Loans din SUA, spune că întreaga creditare ipotecară din anii 2003-2007 a stat sub semnul fraudei. Ce este frauda? Te fac să te încrezi în mine pentru ca apoi, trădându-ţi încrederea, să încerc să câştig bani pe seama ta păgubindu-te. Câţi dintre clienţii sistemului bancar românesc nu au acum sentimentul că aceasta s-a întâmplat şi în cazul lor!?

Este şi motivul pentru care atât Banca Naţională a României, cât şi instituţii din zona Parchetului Public ar trebui să ia taurul de coarne şi să investigheze creditarea prădătoare din 2005-2008 sub această perspectivă. „Nu putem avea pieţe libere când escrocii prosperă”, spune Black, în prezent profesor la University of Missouri, unde iniţiază viitorii procurori în descoperirea tainelor criminalităţii financiar-bancare.

Frauda bancară poate fi descompusă în paşi distincţi. Radiografia fraudei întocmită de Black se potri­veşte perfect şi cu ceea ce s-a întâmplat în creditarea din România. Mai întâi se constată o creştere nebu­nească a afacerii în paralel cu rapor­tarea unor profituri uluitoare. Veri­ficat. Să ne amintim de creşterile cu două cifre ale activelor bancare în România la jumătatea deceniului trecut şi de profiturile cu care instituţiile de credit de la noi îşi uimeau băncile-mamă.

În al doilea rând, dă cât mai multe credite proaste celor mai slab calificaţi debitori, dar cu prime ridicate. Verificat. O naţie de subprimeri s-a văzut copleşită de împrumuturi pentru care achita cele mai mari dobânzi efective din Uniunea Europeană.

În al treilea rând, folosirea cre­ditelor mincinoase. Verificat. Câţi dintre români nu ştiu cum au obţinut ridicarea artificială a plafonului de îndatorare prin umflări în scripte ale veniturilor. Cum curgeau în sertarele băncilor ade­verinţele supraestimate de câşti­guri semnate complice de patronii firmelor unde lucrau debitorii! În al patrulea rând, supraevaluarea garanţiilor. Verificat. Ne mai amintim, cu toţii, cum puneau la cer preţuri evaluatorii agreaţi de bănci pentru preţioasele imobiliare româneşti.

Folosirea de efecte de pârghie ridicate este o altă caracteristică a fraudei imobiliare. Verificat. Vă amin­tiţi de durerile de cap de la BNR şi de ridicarea rezervelor mi­nime obligatorii? Finalmente, fra­uda îşi încheie cercul prin constituirea unor rezerve mici faţă de pierderile potenţiale în creditarea mincinoasă. Verificat. Întrebaţi-l doar pe directorul Supravegherii de la Banca Naţională cu ce s-a luptat în ultimii ani…

Sunt prea multe asemănările între o creditare prădătoare şi ceea ce s-a întâmplat în România ultimului deceniu. Însăşi faptul că atâţia români au sucombat în raport cu creditele lor este în măsură să ne pună în gardă. Scandalul este deja mult prea mare în societatea românească pentru ca o investigaţie de natură penală să nu fie demarată. Gratii pentru frauda bancaro-imobiliară…

sursa: curierulnational.ro

autor: Adrian Panaite