Am încercat să arăt unui om de cultură francez că avem în limba noastră un concept special pentru libertate: neatârnare. Străinului i s-a părut simplu să replice că-l au mai toate limbile şi în primul rând limba franceză, cu indépendance. Dar cuvântul nostru nu înseamnă numai ne pas dépendre, ci şi: ne pas pendre, să nu atârni – am spus – şi atunci ceva se schimbă în ideea de libertate, sau ea se îmbogăţeşte cu un sens nou.
Libertatea obişnuită se sparge repede în „libertăţi”, pierzându-şi astfel tăria, oricâtă îndreptăţire ar păstra în pulverizarea ei; pe când neatârnarea n-are plural, în chip firesc. Şi ea spune ceva de care nici libertăţile, nici libertatea nu ştiu îndeajuns. Spune întâi, ca şi ele, să nu atârni de alţii (ceea ce nu este uşor, chiar într-un regim de libertate, căci pe căi neştiute ceilalţi, cu gândurile lor exprimate şi tipărite, pot să te subjuge şi să te pună în stare de atârnare); şi mai spune ceva unic: să nu atârni, să fii uşor, să fii liber abia astfel. Asta-mi aminteşte – a răspuns ironic străinul – de vorba unui mare avocat francez despre România dintre cele două războaie, cu prilejul unui proces făcut de firme străine: „nous sommes aux portes de l’Orient, oû tout este pris à la légère”. Da, „nous sommes aux portes de l’Orient”, am recunoscut. Sântem la porţile acestui Orient care, întâi cu Asia Mică, apoi cu Grecia, cu Ierusalimul şi din nou cu Asia Mică (Siria), cu Alexandria şi în fine cu Bizanţul, a dat aproape totul lumii apusene.
Să admitem că este aşa, a replicat el; că din Răsăritul Apropiat şi cel european vine greutatea culturii europene. Dar ce-i cu uşurătatea d-voastră? Aţi dat cu ea ceva lumii? Este asta o bună aşezare în realul istoriei?
În realul istoriei, nu – a trebuit să admit, dar este ceva în posibilul istoriei. Dacă preferaţi, am stat prea des prost cu timpul istoriei, în care n-am obţinut decât un „din când în când”, spre deosebire chiar de unele popoare vecine, care au obţinut în el afirmări mai puternice şi mai durabile; dar stăm bine cu spaţiul, pe arcul acesta al Carpaţilor, pe unde au trecut atâtea seminţii şi unde una singură, cu pecetea romană pe ea, a rămas locului, cu posibilul ei.
Occidentalii au dus realul istoric până la limitele lui: au trimis realul politic până în pragul prăbuşirii Europei (francezii cu vanitatea napoleoniană, englezii cu divizarea Europei, germanii cu trei războaie demente); au pătruns în realul cunoaşterii ştiinţifice până la „scepticism” şi au ajuns cu realul culturii umaniste până la „absurd”. Peste toate, sau laolaltă cu ele, au ajuns, cu realul civilizaţiei tehnice, până la punctul la care se întreabă singuri dacă Terra va supravieţui. Aţi fost prea gravi, toţi. N-aţi avut uşurătate. „Lumea este a mea” a spus omul modern, şi a făcut în consecinţă marile lui isprăvi, acum îndoielnice pentru d-voastră”.
Notă: Textul prezentat este introducere la „Intrarea României în conştiinţa europeană. Constantin Noica, Simple introduceri la bunătatea timpului nostru”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.Sursa[1]
————————————————
[1] România Magnificăwww.romaniamagnifica.ro
Autor: Constantin Noica
Sursa: Revista Art-Emis
Adauga comentariu