Suntem martorii şi, nu mai puţin, creatorii unei imago mundi ale cărei coordonate principale sunt cultul consumului hedonist şi conformismul universalizat. Nevoia naturală (dar pervertită astăzi) de a consuma şi concepţia potrivit căreia adaptabilitatea sau conformismul faţă de reguli care refuză Tradiţia în numele Progresului sunt criterii fataliste ale succesului răspund unui proces de pseudo-mântuire şi de satisfacere patologică. Suntem uluiţi de „minunile” tehnicii adaptate la rându-i cerinţelor unei lumi ale cărei prefaceri sunt rânduite de la o clipă la alta, dar suntem din ce în ce mai apatici faţă de valorile şi credinţele care ne alcătuiesc propria conştiinţă şi individualitate. Omul a devenit „sclavul civilizaţiei” [1]. Civilizaţia în care trăim astăzi este cea care „creează o atmosferă otrăvită pentru că la baza ei se află minciuna, pentru că îl transformă pe om în sclav, îl împiedică să-şi realizeze integritatea persoanei şi să atingă plenitudinea vieţii” [2].
Suntem martorii pasivi ai unei renovatio a cărei ţintă o constituie abolirea forţei critice şi creatoare care unicizează fiinţa umană. „Răspândirea endemică a conformismului a produs atrofierea capacităţii critice şi a spiritului creator, frigidizarea trăirilor, pierderea încrederii în posibilităţile individului de a exista ca o fiinţă autonomă” [3].
Pe fondul demolării Lumii Vechi şi a construirii Lumii Noi, intelectualul critic în accepţiunea sa firească este o specie pe cale de dispariţie. În acest context, funcţia critică a intelectualului a devenit un produs ca oricare altul, care se poate vinde sau cumpăra în funcţie de false necesităţi. Intelectualul comun de astăzi este dependent de etosul actual care privilegiază frivolitatea, în aceeaşi măsură cu orice alienat ale cărui „principii” de viaţă se ordonează în funcţie de reducerile de sezon din mall. Între cele două persoane nu există în aparenţă nicio legătură. În realitate, ritualurile moderniste şi rigorile invizibile ale societăţii de consum îi determină pe cei doi, intelectual şi consumerist, să fie tributari „binefacerilor” civilizaţiei tehnologice. Voi detalia.
Principala virtute a intelectualului de azi o reprezintă pragmatismul. A încetat a mai vâsli împotriva curentului din motive practice. Proslăveşte concepte precum europenizare, solidaritate, prosperitate, este corect politic, apologet al drepturilor omului de inspiraţie iluministă, se raportează la material şi la conjunctura economico-istorică. Intelectualul comun este întruchiparea conformismului şi a acceptării tehnicizării vieţii umane. „În lumea modernă, educaţia tehnică, strict legată de munca intelectuală, chiar şi cea mai primitivă şi necalificată, trebuie să formeze baza noului tip de intelectual” [4], scria Antonio Gramsci, ilustru militant al stângii şi întemeietor al Partidului Comunist Italian, în primii ani ai secolului trecut. Modelul acestui intelectual – pe care l-am numit intelectualul comun – constă în „implicarea sa activă în viaţa practică, în calitate de constructor, de organizator, de « persuasor permanent »” [5]. Implicarea sa este nemijlocită, dar nu este decât o oglindă a unei actualităţi după chipul progreselor ştiinţifice.
Percepţia asupra unei realităţi cu centrul la Bruxelles nu mai are în sine nimic creator. Linguşeala, oportunismul şi flexibilitatea reprezintă cheia succesului astăzi. Sunt mistificate sau golite de conţinut noţiuni precum democraţie, drepturile omului, egalitate, libertate, pentru a legitima „bunul” (şi, conform anumitor voci, implacabilul!) mers al globalizării. Iar intelectualul este instrumentul perfect în acest sens. Raportându-se la cazul francez – caz care poate fi cu uşurinţă generalizat la scara întregii lumi în contextul dat –, Jean-Marie Apostolidès scria: „Anii din urmă au însemnat în Franţa emergenţa unui nou tip de intelectual, cel care, ales de mass-media, devine decriptorul istoriei imediate. Acest tip de intelectual vizibil nu mai poate fi niciodată critic; departe de a da tonul, de a propune utopii, el se bazează, din contră, pe bunul simţ căruia îi aduce o legitimitate, traducându-l în limbaj savant. Prestigiul său social derivă din faptul că părerile sale se potrivesc cu cele ale majorităţii oamenilor (a se citi societatea tehnologico-civilizată)” [6]. Aşadar, tot ceea ce trebuie să facă intelectualul astăzi este „să intre în rând” cu lumea, să repete ceea ce afirmă puterea, să fie un slujbaş smerit şi laş al sistemului, să înceteze a mai fi critic. „Chiar şi cei mai sofisticaţi intelectuali îşi fixează punctul teoretic de referinţă după modul dominant de producţie; mai mult chiar, din cauza poziţiei instituţionale reduse, ei trebuie inevitabil să se împace cu puterea” [7]. Masele sunt dominate ideologic de către „semi-intelectuali cu o poziţie mai joasă, de exemplu, profesori şi jurnalişti, actori care sunt mai « organic » legaţi de instituţiile societăţii capitaliste”, prin ceea ce Antonio Gramsci numeşte „hegemonie culturală” [8]. Societatea îşi continuă existenţa prin „aderarea voluntară la ideile dominante” [9].
Complexitatea funcţiei intelectuale depinde, potrivit aceluiaşi Gramsci, de numărul şcolilor şi de ierarhizarea acestora – „cu cât este mai întinsă « suprafaţa » şcolară şi cu cât mai numeroase sunt « treptele » verticale ale şcolii, cu atât mai complexă e lumea culturală, civilizată a unui stat”
[10]. Altfel spus, nu calitatea sistemului şi a instituţiilor de învăţământ este pe primul loc, ci numărul clădirilor care vor acorda diplome. Cantitatea surclasează, încă o dată, calitatea.
Tehnocratizarea învăţământului determină „lărgirea incomensurabilă” [11] a categoriei intelectualilor, care acţionează într-un cadru precis şi bine definit: „obiectivitate ştiinţifică, empirism, hiperspecializare, o metodologie cantitativă ş.a.m.d.” [12]. Majoritatea instituţiilor de învăţământ, de la şcolile profesionale la universităţile cele mai prestigioase, îşi desfăşoară activitatea datorită subvenţiilor generoase din partea marilor corporaţii, a unor particulari extrem de potenţi financiar sau a autorităţilor statului. Totul este realizat în numele „mitului progresului ştiinţific” [13].
Probabil atitudinea cea mai radicală o constituie erodarea discursului moral tradiţional. Concepţia conservatoare, care „se bazează pe convingerea că natura omului e absolut fixă şi inalterabilă şi că orice schemă de regenerare socială, care presupune că omul poate fi schimbat, e sortită să aducă doar dezastre” [14], este discreditată, datorită neputinţei sale de a influenţa sau direcţiona atitudinile comportamentale ale indivizilor. Aproape orice încercare de perpetuare a valorilor promovate de generaţii întregi se ciocneşte de logomahia noilor „adevăruri”, realităţi şi stiluri de viaţă sau este taxată ca „arhaică” sau „retrogradă”. Intelectualul comun, laşul lipsit de voinţă, „a aţâţat realismul laicilor nu numai exaltând particularul şi dezaprobând universalul; el a înscris pe culmea valorilor morale stăpânirea avantajelor materiale, a puterii temporale şi a mijloacelor de a le obţine şi a sortit dispreţului general urmărirea bunurilor pur spirituale, a valorilor non-practice sau dezinteresate” [15].
Oricât de confortabile ar fi „dialectica simbioză cu statul” [16] sau cu structurile corporatisto-financiaro-industriale şi consonanţa fetişizantă cu spiritul general al epocii, intelectualul trebuie să redevină critic. Este imperativul categoric al reîntoarcerii la normalitate. Iar critica trebuie să înceapă cu pseudo-„societatea liberă” la care au aderat supraexcitaţi activiştii consumerismului de orice fel. Numesc prin aceasta sistemul antropocentric în care „funcţionăm” organizat, imun la tradiţie şi la spiritualitate, promovând deziderate hedoniste şi triviale, care reprezintă ameninţarea principală la adresa conceptului de adevărată „societate liberă”.
Pentru a redeveni critic, intelectualul trebuie să fie independent de reţelele corporatisto-financiare sau de grupurile de interese politico-economice şi să nu mai fie un obedient laş al acestora. Să fie în slujba moralei şi a adevărului. Să fie liber în faţa legilor şi lui Dumnezeu. El are un atu care îl particularizează: „prestanţa ideilor profesate”, având „ambiţia ca ideile sale să câştige publicul încă independent în gândire” [17]. Atât timp cât omul este stăpân pe gândirea şi faptele sale, funcţia critică nu a dispărut definitiv. Dar vremurile sunt mincinoase…
Scrisă de Dragoş Moldoveanu
Note:
[1] Nikolai BERDIAEV, Despre sclavie şi libertatea omului, traducere de Maria Ivănescu, editura Antaios, 2000, p. 119.
[2] Ibidem
[3] Ovidiu HURDUZEU, Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley, editura Timpul, Iaşi, 2005, p. 69.
[4] Antonio GRAMSCI, Intelectualii, literatura şi viaţa naţională, traducere de Florian Potra, editura Univers, Bucureşti, 1983, pp. 87-88.
[5] Ibidem
[6] Jean-Marie APOSTOLIDES, L`Affaire Unabomber, Editions du Rocher, 1996, p. 186.
[7] Jeffrey C. ALEXANDER, Dezbateri analitice: Cum înţelegem autonomia relativă a culturii, pp. 10-11, în Jeffrey C. ALEXANDER, Steven SEIDMAN (coord.), Cultură şi societate. Dezbateri contemporane, traducere de Simona Lebădă, Mihaela Sadovschi şi Liliana Scărlătescu, editura Institutul European, Iaşi, 2001.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem
[11] Ibid., p. 90.
[12] Carl BOGGS, Intellectuals and the Crisis of Modernity, State University of New York Press, 1993, p. 111.
[13] Ibidem.
[14] T.E. HULME, Opere filosofice şi poetice, traducere de Mircea Platon, editura Timpul, Iaşi, 2006, p. 183.
[15] Julien BENDA, Trădarea cărturarilor, traducere de Gabriela Creţia, editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 105.
[16] Mircea PLATON, Elitele. Intelectualii şi Dreapta, în Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, A Treia Forţă: România profundă, editura Logos, Bucureşti, 2008, pp. 228-234.
[17] Ovidiu HURDUZEU, Inconfortul intelectualilor confortabili, în Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, A Treia Forţă: România profundă, editura Logos, Bucureşti, 2008, pp. 153-167.
sursa: constiinte.ro
Adauga comentariu