Nu întîmplător criza economică globală, în care ne aflăm, a început în cadrul sistemului capitalist american. În ultimele două sute de ani, capitalismul american a generat cea mai impresionantă producție materială, nivelul bogăției accumulate la nivelul societății, în general, fiind fără precedent în istoria umanității. Este de înțeles că apologeții sistemului capitalist dau ca exemplu extraordinara evoluție a capitalismului în SUA, cea mai puternică economie a secolului XX. Visul generațiilor successive de cetățeni americani a fost acela de a avea o viața îmbelșugată bazată pe muncă cinstită, unde fiecare generație se află în progres material față de generația precedentă; acela de a dobîndi o casă, o mașină, educație pentru copii și o bătrînețe decentă, fără a fi o povară pentru generațiile tinere. Oportunitatea unui salariu proporțional cu munca depusă a atras generații succesive de imigranți europeni, și nu numai. Și totuși, sistemul capitalist a cunoscut două crize majore: Marea Depresiune din anii 1929-1941 și, după 75 de ani, criza economică actuală. Între cele două crize majore au fost 12 perioade de recesiune. Cu alte cuvinte, sistemul capitalist este instabil și generează periodic stări de recesiune (cicluri economice), unele produse de caracterul intrinsic instabil din punct de vedere financiar, conform teoriei lui Mynsky.
În perioadele de recesiune, populația suferă din cauza somajului, alunecarea unei părți a populației în sărăcie, ineficiența utilizării resurselor umane și a capacităților de producție etc. De exemplu, conform statisticilor Labor Department, cam 20 de milioane de cetățeni americani sunt astăzi fie șomeri în căutare de lucru, fie oameni care au renunțat să caute de lucru sau care sunt angajați numai part time, şi aceasta nu prin voința lor. În același timp, conform statisticilor Federal Reserve, 20% din capacitatea industrială a SUA nu este utilizată. Ce fel de sistem este acesta care nu poate să conecteze mijloacele cu forța de muncă și, în mod inutil, produce suferința a milioane de oameni? A doua caracteristică negativă a sistemului capitalist este că genereaza inegalitate socială progresivă, absolut în toate țările și în toate perioadele luate în studiu. Lucrarea economistului de la Harvard, Thomas Piketty, “Capital in the Twentyfirst Century” și studiile sale în colaborare cu Emmanuel Saez, Berkley, sunt edificatoare sub acest aspect. Cum s-a ajuns la criza economică actuală? Răspunsul trebuie privit din perspectiva istorică a dezvoltării societății capitaliste americane.
Începînd cu 1820, de cînd există cele mai vechi date statistice interpretabile, și pînă în anii 1970, salariul mediu calculat pe oră a crescut continuu, timp de 150 de ani! Este de-a dreptul extraordinar ca salariul mediu să crească continuu pentru o perioadă atît de lungă de timp, inclusiv în timpul Marii Depresiuni, cînd, deși salariul a scăzut, prețurile au scăzut și mai mult, astfel că puterea de cumparare de fapt a crescut. Ce semnificație a avut pentru cultura americană o astfel de creștere a puterii de cumparare, nemaiîntîlnită în alte țări ale lumii? Astfel s-a creat “the american dream”, visul american: acela că, în America, oricine muncește cinstit poate dobîndi un nivel de trai, din punct de vedere material, la care nu ar fi putut visa în țara de origine. Cetățeni americani și imigranți, deopotrivă, s-au bucurat de creșterea continuă a salariilor, fiecare generație propășind față de generația precedentă. Este, dacă vreți, originea excepționalismului American, a credinței că America este binecuvîntată de Dumnezeu, munca fiind aici răsplătită cu reușita în viață.
Este foarte greu de imaginat cît de puternic s-a înrădăcinat în cultura și spiritul american “the american dream”, visul American, datorită faptului că generații successive de americani au trăit aceeași expeiență pozitivă de progres neîntrerupt (cu excepția Marii Depresiuni) a civilizației materiale în SUA. Dar, în anii 1970, salariul mediu a început să stagneze și nu a mai crescut, în termeni reali, niciodată de atunci încoace. Luînd în considerație inflația, puterea actuală de cumpărare a rămas la nivelul anului 1978. Această satagnare a salariilor a avut un efect dramatic asupra muncitorilor americani, avînd în vedere dorința lor de a menține standardul de viața și comfort cu care au fost obisnuiți în casele părinților lor. Cum au reacționat cetățenii americani la noile condiții salariale? Au adoptat tacit și, probabil involuntar, două strategii:
- Dacă plata pe oră a rămas aceeași, atunci, au început să lucreze mai multe ore. Astfel, o statistică a OECD arată că un muncitor american lucrează, pe an, cu 20% mai multe ore decît muncitorii europeni, lucrează chiar mai multe ore decît muncitorii japonezi. Mai mult, înainte de anii 1970, numai 40% dintre femei munceau în afara casei, astăzi 80% lucrează în afara caminului în același ritm cu bărbații. Intrarea masivă a femeilor în cîmpul muncii s-a datorat stagnării veniturilor familiei în urma plafonării salariilor bărbaților și a inflației inerente. Încadrarea în muncă a femeilor a făcut ca în familiile americane, care anterior erau echilibrate de prezența femeii în casă, echilibrul să dispară, populația fiind astăzi confruntată cu rata cea mai mare de divorț dintre toate ţările industrializate. 40% din copiii americani aparțin unei familii cu un singur părinte. Relațiile interumane s-au deteliorat, populația Americii, care nu reprezintă decît 6% din populația globului, consumă 50% din totalul medicamentelor antidepresive. Pensionarii au revenit parțial în cîmpul muncii, adolescenții au început să lucreze în weekend, s-au făcut toate sacrificiile pentru a menține nivelul de trai al familiei în condițiile stagnării salariilor. O altă soluție involuntară a problemei stagnării salariale este munca în două locuri diferite. Muncitorul american a devenit extenuat de muncă și lipsit de timp și energie pentru viața de familie. Și mesele sunt pe fugă, așa că a apărut necesitatea restaurantelor “fast food”. Presiunea exercitată de orele de muncă adiționale a creat o stare permanentă de stress asupra familiei. Americanii, care obișnuiau să participe la activităţi cultural și sociale diverse, au renunţat la viața socială în colectivități. Astfel, au dispărut ligile de popice pentru adulți, activitățile comunitare, cluburi diverse, PTO etc. Deși în ultimii 30 de ani productivitatea muncii a crescut enorm, și progresul tehnologic ar trebui să reducă timpul fizic de muncă, cetățeanul american muncește mai multe ore ca niciodată, ca nimeni alții pe planetă. Sub aspectul numărului orelor muncite, progresul tehnic a ocolit total salariații companiilor americane.
- A doua metodă de menținere a nivelului de consum și de susținere a copiilor la facultate, a fost acumularea de datorii. Economisirea din salariu a dispărut cu totul după anii 1970. Datoria familiilor americane a crescut de la 25% din venitul anual în anii 1930, la 125% din venitul anual în 2013. Datoria acumulată pe carduri de credit a jucat un rol esențial în procesul de îndatorare, creditul fiind furnizat cu larghețe de băncile particulare americane. Astfel, 1/6 din venitul familiei devine în 2013 sechestrat, destinat exclusiv plăţii dobînzii la datoria acumulată. Nici o societate din ţările industrializate nu a cunoscut un nivel atît de mare de îndatorare ca societatea americană în ultimii 30 de ani.
În 2007 clasa muncitoare americană a ajuns la capătul puterilor, salariații corporațiilor nu au mai putut să lucreze mai multe ore, stressul datoriei excesive și stressul relațiilor în familie s-au cumulat. Cetățenii americani nu mai pot face față datoriilor și au început să nu mai poată plăti ratele la împrumuturile la casă, mașină și pentru educația copiilor. Petrecerea s-a terminat, încercarea disperată a populației americane de a suplini lipsa creșterii salariale a epuizat toate mijloacele de suplimentare a venitului! Eforturile de menținere a standardului de viață s-au făcut cu un preț mult prea mare pentru sănătatea fizică și mentală a salariaților americani. Ce s-a întîmplat în anii 1970, de ce salariile muncitorilor au început să stagneze și, nici pînă astăzi, nu au mai crescut? Timp de 150 de ani, angajatorii, stockholderii (acţionarii), proprietarii mijlocelor de producţie, “the business people” au profitat de creșterea continuă a productivității muncii. Producția pe oră a crescut datorită industrializării dar și plata pe oră a crescut proporţional. În anii 1970 s-a produs o schimbare pe piața muncii din trei motive majore: milioane de femei au intrat în cîmpul muncii, automatizarea și debutul calculatoarelor au redus nevoia de lucrători, imigranții legali și ilegali (amnistia administrației Reagan din 1986) au exercitat o presiune mărită pe piața muncii. Toate acestea se întîmplau într-o perioadă cînd corporațiile americane au început să mute producția în afara SUA, în China, India, Bangladesh etc. Deci, în anii 1970-1980 reducerea locurilor de muncă a coincis cu apariția pe piața muncii a unui număr sporit de cetățeni în căutare de lucru. Din acest motiv, the business people, patronii, nu au mai fost nevoiți sa crească retribuția, piața muncii fiind saturată de oferta de muncă. Productivitatea muncii, însă, a continuat să crească și productivitatea pe oră a crescut necontenit timp de 30 de ani datorită automatizării, introducerii calculatoarelor, progresului comunicațiilor etc. Deși productivitatea a crescut spectaculos, salariile rămînînd aceleaşi, nu trebuie să fii economist ca să înţelegi că profitul a crescut enorm în această perioadă. Corporațile s-au îmbogățit imens, deținătorii de acțiuni au profitat din plin, managementul a început să-și acorde salarii nemaiauzite, de pînă la 400 de ori salariul mediu. De unde, în anii 1970, inechitatea socială a fost cea mai redusă în SUA față de celelalte state industrializate, astăzi, prin erodarea continuă a clasei de mijloc, stagnarea salarială și creșterea extraordinară a profitului, inechitatea socială a atins maximum în SUA. Ce au făcut “the business people” cu sumele enorme de bani acumulate în acești 30 de ani? În primul rînd, au investit în bursă, stockmarket. Începînd din 1982 și pînă în 2000, creșterea valorii acțiunilor la bursă a fost fără precedent în lumea capitalistă. În al doilea rînd, au început să împrumute banii rezultați din profit micilor întreprinderi sau micului business, bineînţeles cu dobîndă, prin intermediul băncilor. Nu numai că nu au crescut salariile, dar au micșorat procentul din venitul impozitabil, folosind influența politică. De asemeni, au început, prin intermediul băncilor, să profite și de pe urma împrumuturilor cu dobîndă contactate de salariații americani la bănci. În al treilea rînd, cu banii rezultați din profit au început să mute producția în statele lumii a treia, pentru a mări și mai mult profitul și, prin aceasta, de a aduce muncitorul american în competiție directă cu muncitorii din lumea a treia. Transferul producției în alte țări a fost posibil tocmai din cauza progresului extraordinar din domeniul telecomunicațiilor şi transporturilor, progrese care au permis management-ul producției la distanță.
Tot în anii 1970, bancherii au descoperit niște “instrumente” financiare noi, așa-numitele ABS, asset backed securities. Acest nou tip de acțiuni nu mai reprezentau o parte dintr-o companie, ci o parte dintr-un mănunchi de împrumuturi la care cetățenii americani plăteau rate: fie că era vorba de împrumut pentru casă (real estate), împrumuturi pentru mașină, pentru educație, împrumuturi pentru commercial real estate, credit card etc. Aceste ABS au fost vîndute în toată lumea de către marile bănci americane. Fondurile de pensii, municipalitățile, hedge funds, băncile străine etc., toți cumpărătorii acestor ABS au cerut, însă, o poliță de asigurare pentru cazul în care cetățenii americani încep să nu mai plătească ratele la împrumuturile respective. Asigurările au fost furnizate de companiile de asigurare americane și de bănci americane și s-au numit CDS (credit default swap), contractele respective făcîndu-se pentru valori de trilioane de dolari. În 2008, cînd s-a produs prăbusirea valorii ABS, investitorii au cerut ca valoarea investiției lor să fie acoperită de către bancile mari americane și companiile de asigurare, conform contractelor de asigurare. Exemplu notoriu a fost ING, bineînteles însă că nici băncile, nici companiile de asigurare nu aveau banii pentru acoperirea acestor ABS. Totul a fost o fraudă enormă la care au participat băncile mari americane și străine, companiile de asigurări, companiile de rating (de evaluare a instrumentelor financiare), legislația americană care a suspendat controlul asupra băncilor, prin abolirea (în 1999) a legii Glass-Steagall adoptată în anii 1930. În acel moment (octombrie 2008), administrația americană a contemplat abisul prăbușirii sistemului financiar american. Intervenția în extremis a Trezoreriei și a Federal Reserve a fost de natură să salveze băncile și companiile de asigurare dar nu și pe cetățenii americani. Astfel, 15 milioane de salariați și-au pierdut locul de muncă, 350 000 de cetățeni și-au pierdut casele în fiecare lună, timp de trei ani și mai bine, proces care, de fapt, continuă și astăzi. Statul american a împrumutat din surse străine, de exemplu de la China, 1,5 trilioane de dolari cu o dobîndă anuală de cca. 70 miliarde de dolari. Federal Reserve a tipărit, pîna în prezent, 4 trilioane de dolari pe care le-a transmis băncilor americane și străine pentru a le menține solvabile etc. În același timp, administrația Obama nu a întreprins nimic semnificativ pentru ameliorare situației cetățenilor americani. Nimic din măsurile luate în timpul Marii Depresiuni din anii 1930 nu a fost nici măcar discutat în Congresul american.
Un pic de istorie cred că este pertinentă pentru înțelegerea crizei grave pe care sistemul capitalist a produs-o de două ori, în 75 de ani, în America și în lume.
Marea Depresiune a urmat prăbușirii Bursei de acțiuni în 1929, din cauza încercării bankerilor de pe Wall Street, împreună cu complicii lor de la Londra, de a prăbuși economia americană, pentru ca apoi să cumpere întreprinderile cele mai profitabile la prețuri mult inferioare valorii reale. Astfel, după producerea crizei (urmare a exuberanței financiare a anilor 1920), milioane de muncitori și-au pierdut slujbele, șomajul a atins 25%, sărăcia și lipsurile au adus populația americană într-o situație disperată. Care a fost reacția poporului american confruntat cu o criză majoră de lungă durată (ca acum)? În primul rînd, s-au organizat. În cîteva luni, CIO, Congress of Industrial Organizations, a adus în rîndurile sindicaliștilor milioane de muncitori și șomeri. Partidul Comunist American și cele două partide socialiste au organizat lupta politică, aderența la mase a acestor organizații a fost impresionantă și a produs un grad de îngrijorare în rîndul elitei americane. Mai ales că mesajul lor era răspicat: sistemul capitalist este de vină, ar trebui să luăm în considerație alternativa socialistă sau comunistă! Reprezentanții acestor organizații au mers la președintele Roosevelt și i-au pus următoarea problemă: “ori luați măsuri politice pentru ameliorarea stării națiunii, ori riscați să izbucnească revoluția și sistemul capitalist va fi înlocuit prin mijloace violente”. Roosevelt a fost un bun politician şi, deși aparținea elitei bogate americane, a înțeles că trebuie să negocieze soarta Americii prin mediere între popor și elite. S-a adresat bogătaşilor americani și le-a prezentat aceeași problemă. Jumătate dintre aceștia nu au fost de acord să cedeze și nu l-au crezut pe Roosevelt, însă, jumătate l-au crezut și a fost de acord să facă concesii poporului american. Condiția pe care Roosevelt a pus-o liderilor sindicali și activiștilor socialiști a fost ca, în schimbul reformelor, aceștia să renunțe la retorica de schimbarea a sistemului capitalist! Astfel, în mijlocul unei depresiuni economice majore, în care toate încercările de redresare au eșuat, Roosevelt trimite Congresului american “the Social Security Act.” Acest act prevedea că: toți cetățenii peste 65 de ani primesc un cec lunar de la administrație pentru susbzistență, pentru tot restul zilelor lor…. WOW! Al doilea act, “the Unemployment Insurance Act”: fiecare șomer primește un cec în fiecare lună pînă la doi ani de la data pierderii locului de muncă … ohoho! În plină criză economică, administrația ajuta material relativ substanțial șomerii….WOW ! Apoi, al treilea act: the Wagner act, sau WPA , Works Progress Administration, prin care se promovau sindicatele și au fost angajați 12 milioane de cetățeni, pregătind o parte din forța de muncă care va servi America în timpul celui de al doilea razboi mondial… WOW! Cum a fost posibilă plata pentru toate aceste reforme, the New Deal: relief, recovery and reform? Oligarhia corporatist-bancară avea să suporte cheltuielile legate de aceste reforme. Astfel, Roosevelt a trimis Congresului un act prin care se stabilea că: toți aceia care au un venit mai mare de $ 25 000, adică $ 380 000 corespunzător valorii de astăzi a dolarului, vor fi taxați 100% peste acest prag. Practic, Roosevelt propunea limitarea venitului anual la $ 25 000. By the way, a mai fost cineva pe CriticAtac care avea aceiași propunere cu Roosevelt! Congresul a dezbătut serios actul și, în final, prin compromisul realizat a fost acceptată taxarea venitului peste $ 25 000 cu 94%…WOW! Cu alte cuvinte, peste pragul amintit, bogații erau taxați 94% pentru a putea scoate America din recesiune… Bineînţeles că elita corporatistă americană a învățat din această lecție dură de democrație și a acționat în consecință după terminarea celui de al doilea război mondial. În primul rînd, au acuzat comuniștii de colaborare cu dușmanul, URSS în timpul războiului rece, consecința fiind desființarea partidului comunist. Apoi, au început o operațiune masivă, în mass media, de denigrare a partidelor socialiste și de compromitere a liderilor sindicali și a mișcării sindicale. Ulterior, au adoptat o legislație împotriva organizării sindicatelor astfel că astăzi numai 7% din muncitorii americani fac parte din organizații sindicale. În timp, sistemul de taxare a corporațiilor și a celor cu venituri mari a fost progresiv “reformat”, astăzi corporațiile plătesc numai 35% în taxe.
Lecțiile istoriei au fost uitate; dacă acum 25 de ani putea fi considerat un act de trădare chestionarea bazelor sistemului capitalist, astăzi, după dispariția comunismului și intrarea în această lungă și dureroasă criză economică, este normal să se readucă în actualitate discuția legată de instabilitatea și inechitatea pe care sistemul capitalist o generează. Întrebarea este: de ce este absolut necesar să menținem sistemul capitalist? nu se poate găsi un sistem mai bun decît acesta în care trăim acum – în criză economică, austeritate, sărăcie dominantă la nivel mondial, războaie interminabile pentru resurse etc.? Un sistem în care 85 de indivizi au o avere echivalentă cu cea a 3,5 miliarde de oameni, în timp ce miliarde trăiesc o viață sub pragul de sărăcie. Mediu natural este distrus de goana după profit cu orice preț. Oare nu putem face ceva mai bun? În definitiv, sistemul capitalist însuși a început cu întreprinderi mici, în timpul dominației absolute a sistemului feudal. În Germania există un partid de stînga, reprezentat în Bundestag, a cărui lozincă este: “Germania poate ceva mai bun decît capitalismul”!
Autor: Sorin Muncaciu
Sursa: Argumente si fapte
Frumoasa si interesanta lectura.