Una din marile greseli de abordare a fenomenului coruptiei este acreditarea ideii ca acest jaf de proportii este rezultatul tranzitiei si/sau al capitalismului salbatic instaurat dupa 1989.
Hotia la romani are, de fapt, radacini mult mai adinci si tine de o conditionalitate istorica. Scriam intr-un demers anterior despre “Codul lui Caragea”, primul izvor de drept al Tarii Romanesti in secolul al XlX-lea.
Daca in spatiul occidental, de pilda, aparitia micii proprietati agrare in faza feudalismului mijlociu si tirziu, apoi a celei industriale incepind cu finele secolului al XVlll-lea nascusera premiza unui set legislativ de protejare a acesteia, in Romania nu era cazul.
Inca in anul 1945 Romania avea 80 la suta din populatie in mediul rural (cel mai mare procent din Europa). Era satul sarac si amarit, al celor care la 1907 se rasculasera de foame.
Sistemul de arenda – un soi de “locatie de gestiune” a timpului – nastea adevarati monstri.
Proprietarul nu era in mod necesar interesat de modernizare, iar arendasul era tentat sa stoarca lamiia pina la capat, in timp scurt, pentru ca nu avea garantia ca ii va fi reinnoit contractul.
Toate ponoasele ale unui atare sistem era platit, pina la urma, de patura cea mai joasa, respectiv de taran. In atare conditii, simtul proprietatii acestuia era ca si inexistent, iar respectul fata de o lege perceputa ca opresiva si nedreapta, cvasinul.
A fura de la boier/arendas nu era neaparat un pacat, de vreme ce acesta, la rindul sau, era un tiran lacom si necinstit. Asa se naste si isi pastreaza radacini adinci mitul haiducului, extrem de prezent in mitologia fondatoare a Romaniei moderne.
Comunismul bolsevic nu a facut decit sa distruga ceea ce mai ramasese din nebulosul simt al proprietatii celor multi. Ideea “proprietatii tuturor” (nationalizare) putea sa para seducatoare in teorie, insa in practica s-a vadit a fi o catastrofa.
“A tuturor” a fost repede inteles ca “a nimanui”, iar comunismul romanesc a dezvoltat o latura cleptocratica ce a lipsit aproape cu desavirsire in spatii geografice cu alte deveniri istorice, cum a fost RDG sau Cehoslovacia.
La finele anilor ’80 regimul politic de atunci nu era doar imbatrinit si anacronic in substanta lui ideologica, ci si foarte corupt.
Chiar cei pusi sa pazeasca legea, ordinea si, implicit, proprietatea – judecatori, procurori, politisti, ofiteri de informatii – deveneau uneori parte a sistemului de “pile, relatii si cunostinte” care sfirteca ceea ce mai ramasese din Romania.
Din cind in cind mai era aruncat la ciini cite un personaj care sarea calul,de tipul celebrului Stefanescu, cel care savirsise minunea transformarii christice a apei in vin. Evident, mizele erau mai mici, dar sistemul de mentalitati era acelasi.
Acestea au fost premizele de la care a pornit construirea “societatii capitaliste multilateral dezvoltate” in 1990. Cleptocratia s-a insinuat inca de la inceput in rindul noilor diriguitori – partidele politice.
Hotia s-a sistematizat si a actionat in doua mari directii.
Prima: procesul de privatizare, in cadrul caruia un patrimoniu de zeci de miliarde de dolari trecea din proprietatea statului in proprietate privata.
A doua: conservarea unor zone strategice din economie in proprietate de stat, pentru a fi “exploatate” in folosul unor grupari transpartinice (sistem bancar, energie, etc).
O a treia zona in care s-au tras tunuri importante este aceea a sistemului fiscal, prin sustragerea de la plata taxelor.
Vorbim mai ales de evaziunea cu voie de la stapinire si de celebrele scutiri de taxe, care au functionat circa cincisprezece ani dupa 1989.
Nu exista o estimare plauzibila a sumelor rezultate din acest jaf, dar unii observatori considera ca ele depasesc 30 de miliarde de dolari.
Ecuatia se prezinta, asadar, dupa cum urmeaza. Grupurile din politica isi folosesc statutul pentru a face bani (si deloc putini).
Pentru ca politicienii ii numesc, pina la urma, direct sau indirect, pe cei pusi sa vegheze la apararea legilor, apare prima problema: cum vor fi verificati/anchetati/condamnati cleptocratii tocmai de cei care au fost numiti in functii chiar de ei?! Tot politicienii sunt cei care fac legile.
Or legislatia romanesca in anumite domenii – finantarea partidelor politice ar fi unul dintre acestea – este ca un sviter si asta deloc intimplator.
Printr-o complicata alchimie guvernamentala/parlamentara, anumite legi, hotariri, norme sau ordine se prafuiesc prin birouri sau sunt “castrate” printr-o formulare dibace si o serie de prevederi facultative, in locul celor imperative.
Pentru ca o economie de piata sa nu se preschimbe intr-un Vest salbatic, este necesar un sistem legislativ beton-armat, care sa se mai si aplice intocmai si fara privilegii.
Rezultatul este un cerc vicios, care nu anunta decit o posibila agravare a situatiei in viitor. Pentru ca aceste grupuri s-au consolidat enorm din punct de vedere financiar, controleaza pirghii importante, iar asa-zisa democratie le vine ca o manusa.
Sa nu uitam ca la anul, de pilda, vin noi alegeri politice. Tentatia oricarui partid de a nu taia gainile care face ouale de aur convertibile in voturi este foarte mare. In campanie un partid – indiferent care – chetuieste multi bani. Acei bani vin de undeva.
Dupa fiesta electorala, apare necesitatea rasplatirii celor care au pus umarul, financiar vorbind, la victorie. Rasplata este oferirea unor functii publice, care mai apoi sunt folosite in scopul producerii de noi bani sau a protejarii filerelor de producere a acestor bani.
Si se reia ciclul care ne-a dus unde suntem astazi. Este o iluzie sa credem ca aceste lucruri se vor schimba de la sine, printr-un salt evolutiv in constiinta publica si/sau a acestor oameni, care traiesc intr-un atare sistem ca pestele in apa. La fel cum s-a crezut – sincer de catre unii, probabil – ca “proprietatea intregului popor” o va proteja pe aceasta de rapt.
Germanii sau olandezii nu sunt mult mau putin coruptibili pentru ca formula lor de AND ii conditioneaza ca atare.
Ci pentru ca sunt rezultatul unei alte istorii, care a forjat un alt tip de abordare a lucrurilor, pe de-o parte, si pentru ca sistemul legislativ din aceste tari nu permite abateri de tipul celor romanesti.
Evident, nu putem schimba o istorie care ne-a “programat” sa avem anumite mentalitati. Dar putem schimba un prezent care a condus Romania in Uniunea Europeana si in NATO.
Iar aceste schimbari nu pot pleca decit de la cadrul legislativ, cu niste prioritati clare. Una ar fi legea de finantare a partidelor politice.
A doua ar fi legislatia privind alcatuirea si gestionarea bugetului. Daca partidele nu ar mai fi datoare financiar acestor grupuri, atunci nici nu ar trebui, ulterior, sa-si plateasca politele.
Pe de alta parte, nu este admisibil ca circa o treime din buget sa ramina la dispozitia pixului si a stampilei ministrului/ordonatorului de credite.
Pentru a vedea “all the picture”, cum spun englezii, nu sunt suficiente atacuri punctuale asupra unei redute a cleptocratiei (oricum, mai bune decit nimic).
Capacitatea de regenerare a acestei cleptocratii este incredibila, atita vreme cit sistemul care ii asigura existenta ramine cvasiintact. Ci identificarea clara a cauzelor care genereaza si intretin fenomenul si actiunea asupra acestor cauze.
Sigur, daca statul roman mai are forta sa o faca si nu a devenit, de fapt, deplin captiv in aceste doua decenii.
Eugen Ovidiu Chirovici sursa: bloombiz