Cine sunt europeniștii de astăzi

Cine sunt europeniștii de astăzi? Sau altfel spus, ce suport social și ce opțiuni politice se subsumează în mod real proiectului Uniunii Europene din zilele noastre? Subliniem: din zilele noastre, pentru că a mai discuta astăzi având ca referințe declarațiile de intenții și speranțele inițiale înseamnă a face politica struțului, sau pur și simplu a înșela oamenii cu bună știință.



Europeniștii sunt, în primul rând, reprezentanții capitalismului financiar internațional care, valorificându-și influența la nivelul guvernelor și al Comisiei Europene, salvează băncile în pericol de faliment pe seama contribuabililor din întreaga Uniune. Ce altceva înseamnă datoriile suverane, Tratatul de stabilitate fiscală, austeritatea, dacă nu trecerea în contul bugetelor publice, adică în contul tuturor cetățenilor europeni, a pierderilor băncilor care făcuseră investiții riscante în Grecia sau care se implicaseră în scheme frauduloase marca Bernard Madoff? Aceasta se cheamă a capitaliza beneficiile și a socializa pierderile, iar aspectul poate cel mai ironic este că operațiunea se realizează apelând la autoritatea publică. Statul trebuie deci să fie minimal numai câtă vreme este vorba de prezervarea intereselor mediului de afaceri, dar când băncile sau marile întreprinderi au nevoie de sprijinul acestuia, se renunță rapid la toată vorbăria despre „mâna invizibilă” și la beneficiile pieței nereglementate, și se cheamă în ajutor tocmai statul până atunci minimal!

Vocația europeană le este proprie și firmelor multinaționale, care beneficiază de suprimarea tarifelor vamale, care pot să delocalizeze capacitățile de producție fără opreliști din partea statelor de origine și care, pe această cale, acced la forța de muncă ieftină și la piețele din Europa de Est. În plus, ca urmare a delocalizărilor se demantelează și organizațiile sindicale, sporind marja de manevră a patronatului în disputele salariale. Interesant este că europenismul se regăsește în mare măsură și printre angajații de rând ai firmelor multinaționale (cunoscuți și sub numele de corporatiști), cărora li se inculcă o cultură a individualismului materialist străin de ideea solidarității comunitare pe care s-a fondat statul-națiune. Acest individualism cu relevanță transfrontalieră, abstras din tradiție și refractar la referințele de identificare colectivă, mai precis naționale, poate ajunge, cum se întâmplă în România, la formele extreme ale darwinismului social, recognoscibile în aversiunea față de protecția socială și în general față de orice măsură cu funcție redistributivă. Este suficient să amintim acuzația ridicolă conform căreia Partidul Social-Democrat ar reprezenta „ciuma roșie” fiindcă ar dori să reintroducă impozitul progresiv pe venit, ori, mai nou, să aplice băncilor așa-zisa taxă pe lăcomie. De parcă un partid al îmbogățiților postrevoluționari și al potentaților locali ar putea să fie vreodată cu adevărat „roșu”!…

Europeniști sunt desigur birocrații din aparatul Comisiei de la Bruxelles, parlamentarii europeni și probabil cei care lucrează în birourile lor, dependenți de Uniunea Europeană prin salariul pe care-l primesc. Există printre politicieni, trebuie spus, unii care cred sincer că, în virtutea structurii suprastatale, Uniunea oferă cadrul optim de rezolvare a problemelor economice, sociale și eventual ecologice inerente mondializării. Cunoaștem personal un exemplu. Europeniști sunt de asemenea mulți membri ai rețelelor universitare și academice, și în legătură cu ei o serie de studenți, masteranzi, doctoranzi, care accesează cu toții ori care speră să acceseze cât mai rapid fondurile europene pentru a câștiga notorietate și influență, sau măcar pentru a-și suplimenta veniturile. Europeniști sunt în mod tacit și mulți oameni săraci, șomeri, care nu aspiră la vreun statut prestigios, dar cărora libertatea de circulație le oferă posibilitatea să muncească în străinătate ca să-și întrețină familiile. Europeniști sunt, evident,  jurnaliștii și comentatorii afiliați mijloacelor de comunicare mainstream, angajați în colportarea temelor și a clișeelor favorabile sistemului de putere supranațional, botezat convenabil când liberalism globalist, când democrație euroatlantică, împotriva contestației civice și a curentului suveranist aferent.

Să nu se amăgească așadar nimeni: proiectul Uniunii Europene corespunde nu atât unor valori abstracte, cât unor interese cuantificabile, transpuse însă ideologic în atmosfera eterată a principiilor înalte. În virtutea acestei presupuse altitudini, asumată ca resort psihologic autoflatant, promotorii mediatici ai sistemului devin predispuși la emotivitate, fervoare, dramatism, fie în registrul apocaliptic al lui Valentin Naumescu, pătruns de iminența luptei decisive dintre atlantism și „iliberalism”, fie în registrul patetic ce-l caracterizează pe domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir, zdrobit parcă sub apăsarea autocrației recurente. În paranteză fie spus, ne-a parvenit informația că domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir tocmai ce s-a depășit pe sine sub aspectul elucubrațiilor conceptuale, comparând „regimul Dragnea” nu numai cu cel patronat de Ion I.C. Brătianu sau cu ceaușismul, dar și cu național-socialismul. I-au scăpat momentan maoismul, fidelismul, chiar și titoismul. Poate se mai gândește și descoperă totuși afinități naționalist-patrimonialiste și cu ele…

Uniunea Europeană servește așadar cu precădere interesele oligarhiei financiare și ale conducerii tehnocratice, de la masa cărora, dacă ni se permite comparația, mai rămâne câte ceva și pentru alții. Un reflex ilustrativ al încadrării sociale îl constituie disprețul manifestat de mulți europeniști față de categoriile populare. Oamenii simpli, bugetarii, pensionarii sunt considerați adeseori proști, inculți, manipulabili, incapabili să înțeleagă rațiunile superioare ale necesității istorice. Ne amintim recriminările de tipul acesta adresate celor care au votat în favoarea ieșirii Marii Britanii din Uniune. Standardul dublu este evident, în sensul că au voie să formuleze punctual unele obiecții numai aparținătorii așa-zisei elite, cum au făcut Adrian Papahagi, Mihail Neamțu și Traian Răzvan Ungureanu cu ocazia referedumului privind căsătoria. Contestația populară, expresiile sale politice sunt însă repede taxate peiorativ drept populism sau atac la libertate și la statul de drept. Același Adrian Papahagi, spre exemplu, într-o emisiune la postul Trinitas TV, echivala dorința de protecție socială a maselor cu nostalgia după un „tătuc”, atribuindu-i astfel în mod insidios o tentă autoritaristă.

Ipocrizia majoră constă în faptul că propaganda europenistă își ascunde resorturile și obiectivele inegalitare sub aparența democratismului. Îi acuză pe suveraniști că sunt naționaliști, extremiști, că atentează la independența justiției, dar eludează motivațiile profunde  ale suveranismului. Că există extremiști printre suveraniști, se prea poate. Că Viktor Orban are înclinații autoritare, este adevărat. (Era însă la fel de adevărat și cu ani în urmă, când strângea aprecierile Occidentului. Între timp a deranjat însă cercurile financiare internaționale, atunci când a vrut să treacă Banca centrală a Ungariei în subordinea guvernului, drept care presa l-a descoperit dușman al democrației.) Aceste aspecte nu epuizează însă mișcarea de masă a suveranismului, generată nu de cine știe ce înclinații totalitare ale mulțimilor, ci de înrăutățirea condițiilor de viață, mai ales în vestul continentului, de nemulțumirea crescândă față de sistemul actual, în care oamenii simpli suportă rigorile austerității, spre deosebire de băncile și firmele multinaționale care prosperă. În definitiv, printre suveraniștii de azi se găsesc numeroși europeniști de ieri, dezamăgiți în așteptările pe care le aveau. Democratismul autentic ar fi presupus ca liderii politici să ia în considerare problemele celor pe care pretind că-i reprezintă, să înceapă un dialog social, să-și modifice în ultimă instanță agenda, inclusiv în ceea ce privește organizarea și politica Uniunii Europene. Nu numai că nu procedează așa, dar caută să compromită și să delegitimeze criticile sau protestele, iar pe această cale să le interzică. Ce face, de pildă, campionul europenismului la ora actuală, președintele Franței, Emmanuel Macron? Vorbește frumos despre valorile civilizației europene, despre cum trebuie poporul să preia controlul afacerilor publice, dar în fapt refuză mărirea salariului minim și reintroducerea impozitului pe avere, practicând totodată împotriva demonstranților din stradă cea mai violentă represiune din Europa în ultimul sfert de secol.

Nu contestăm că, pe lângă profitori și propagandiști rău intenționați, există și europeniști de bună credință. Nu contestăm dreptul nimănui de a-și susține interesele, indiferent dacă este vorba despre interesele patronatului sau ale angajaților. Ceea ce încercăm este să clarificăm cum stau lucrurile în realitate, dincolo de retorică sau de iluzii. Suveranismul nu garantează prin el însuși democrația, dar conține un potențial democratic prin faptul că asigură condiții mai bune mobilizării populare în partide și sindicate. Europenismul, în schimb, îndepărtează decizia de cetățeni și permite o întrepătrundere mai ușoară între politicieni și mediul de afaceri. Aceste constatări echivalează aproape cu o descriere. Mai departe, fiecare se poziționează cum dorește.

Autor: Alexandru Mamina

Sursa: Argumente și fapte