C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Cine plăteşte datoria?

Am fost întrebat de mai multe ori, sub diverse forme, ce se va întâmpla cu datoria externă a României, care a crescut şi continuă să crească foarte repede. Până unde va ajunge datoria? Cum vom plăti această datorie? Cine o va plăti? Cu ce consecinţe pentru noi, ca indivizi, şi pentru ţară? În memoria noastră colectivă pare să fie încă vie amintirea perioadei anilor ’80, când, în numele rambursării unei datorii mai mici decât cea de astăzi, populaţia a îndurat un deceniu de privaţiuni. Iar exemplul Greciei în aceste zile nu face decât să ascută sensibilităţile legate de datoria externă. Potrivit datelor comunicate de Banca Naţională a României, la sfârşitul lunii aprilie 2010 România avea o datorie externă totală de 86,6 miliarde euro, în creştere cu peste 6 miliarde faţă de sfârşitul anului 2009. Este într-adevăr o sumă foarte mare, ce reprezintă peste 70% din Produsul Intern Brut al României în 2010. Cu alte cuvinte, pentru a plăti datoria externă ar trebui ca timp de un an de zile să producem şi să nu consumăm aproape nimic!

Lucrurile nu stau totuşi atât de rău pentru că, în practică, rambursarea datoriei este eşalonată pe mulţi ani şi o bună parte a datoriei este „rostogolită”, achitată din contractarea unei noi datorii. Aspectul esenţial este însă faptul că cea mai mare parte a datoriei externe totale este datorie privată, pentru a cărei rambursare plătesc strict cei care au contractat-o: societăţi româneşti şi filiale ale unor societăţi străine, bănci şi persoane care au contractat împrumuturi de la bănci. Pot să existe situaţii în care autorităţile publice se simt obligate să intervină dacă apar probleme în relaţiile generate de datoria privată (măsurile de salvare a sistemului bancar luate de multe ţări sunt un exemplu extrem), însă – ca regulă generală – datoria privată nu antrenează obligaţii pentru stat şi ceilalţi cetăţeni.

Datoria contractată de autorităţile publice – datoria publică – este cea care ne priveşte pe toţi, întrucât suntem chemaţi să contribuim, prin impozitele şi taxele pe care le plătim, la rambursarea ei: veniturile noastre viitoare sunt garanţia implicită a rambursării acestei datorii. Datoria publică directă, cea contractată de Ministerul Finanţelor şi de autorităţile locale în vederea finanţării deficitelor bugetelor, se ridica, la sfârşitul lunii martie, la 165 miliarde lei (39 miliarde euro), sumă ce reprezintă 30,6% din PIB. Mai puţin de jumătate (15,4 miliarde euro) reprezintă datoria guvernamentală externă, datoria publică fiind finanţată în majoritate din surse interne. Atât ca valoare absolută, cât şi, mai ales, ca procent din PIB, datoria publică a României este printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană, unde ponderea datoriei publice în PIB se apropie de o medie de 80%, iar câteva ţări depăşesc pragul de 100%. Datoria publică externă este mai mică decât sumele pe care România ar fi îndreptăţită să le primească din partea Uniunii Europene, iar rezervele Băncii Naţionale acoperă în bună măsură datoria publică. Nu există deci motive imediate de îngrijorare faţă de nivelul datoriei publice şi al datoriei publice externe.

Dacă nivelul datoriei publice nu este foarte mare, poate constitui un motiv de îngrijorare evoluţia acesteia în timp. În ultimii doi ani, datoria publică românească s-a dublat ca proporţie în PIB şi continuă să crească inexorabil. Ministrul Finanţelor declara recent că se estimează că va fi necesară pentru finanţarea deficitului bugetar până la sfârşitul anului 2010 o sumă de 8-8,5 miliarde euro, care se va adăuga la datoria deja existentă, de 39 miliarde euro. În condiţiile continuării cu deficite bugetare de 6-7% din PIB în anii următori, datoria noastră publică va atinge cu uşurinţă pragul de 60% din PIB. La un asemenea nivel, serviciul datoriei – respectiv ratele şi dobânzile scadente – devine împovărător şi are consecinţe negative pe termen lung. Pe de o parte, costul finanţării creşte (cu cât eşti mai îndatorat, cu atât ratele de dobândă la care te împrumuţi cresc mai mult), iar dependenţa de pieţele financiare internaţionale creează o mare vulnerabilitate (vezi cazul Greciei, Spaniei, Portugaliei). Pe de altă parte, volumul de resurse financiare direcţionat către rambursarea datoriei privează economia naţională de un capital preţios, care ar fi putut fi utilizat în dezvoltare.

Datoria publică va fi, inevitabil, plătită de noi şi de copiii noştri. Este însă important să nu irosim banii pe care îi împrumutăm, ci să-i investim în proiecte care îmbunătăţesc infrastructura, educaţia, sănătatea etc. Oricât de dureroase ar fi, măsurile de reducere a cheltuielilor bugetare şi de reorientare a resurselor către investiţii în defavoarea salariilor şi a unui consum susţinut artificial, prin împrumuturi, sunt absolut necesare dacă vrem să evităm adâncirea şi prelungirea la nesfârşit a crizei.

AURELIAN DOCHIA
sursa: romanialibera.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss