Cine esti dumneata, domnule Mihai Razvan Ungureanu?

Raspunsul l-am dat deja! Cu mai mult timp in urma. Astfel incat, nu-mi mai ramane decat sa postez mai jos demersurile mele publicistice pe aceasta tema. Doar cateva dintre ele:

Răspundeți pentru averea Gojdu!

Mă adresez, din nou, pe aceeași temă celor puși în fruntea statului, de către români. Și care răspund de averea cetățenilor. Fiți atenți la dosarul Gojdu! Este o avere estimată la câteva miliarde de euro, pe care o putem recupera sau nu de la Budapesta. Dreptul României asupra activelor Fundației Gojdu este incontestabil. Orice funcționar public, indiferent de nivelul la care se află, devine responsabil în măsură în care averea Gojdu va fi pierdută. Vinovat prin acțiune sau vinovat prin inacțiune. Și, când afirm acest lucru, mă gândesc, inclusiv, la președintele României.

Nu intru în detalii. Toți cei care doresc, vor afla toate amănuntele privind fabuloasă avere Gojdu accesând informațiile pe internet. În esență, vorbim despre o fundație făcută de români, cu bani românești, localizată la Budapesta și care are numeroase active, între acestea numărându-se un întreg cartier de locuințe, în centrul capitalei Ungariei. Fundația Gojdu înseamnă, nu numai o uriașă sumă de bani, nefolosită de peste cincizeci de ani, ci și un patrimoniu istoric, cuprinzând glorie, tradiții, documente, peste care se așează praful la Budapesta, datorită ignoranței sau relei-credințe a unor înalți funcţionari publici de la București.

Nu vreau să fiu acuzat că mă rezum la simple aluzii. Voi fi cât se poate de concret. Cât timp a fost ministru al Afacerilor Externe, domnul Mihai Răzvan Ungureanu, numit ulterior și în alte demnități importante, de șef SIE și de prim-ministru, s-a făcut responsabil de o serie de fapte, care ar putea constitui temeiuri rezonabile pentru deschiderea unui dosar de înaltă trădare. El a avut o serie de înțelegeri cu oficialii de la Budapesta și a semnat sau a pregătit spre semnare – urmează să fie văzut –  documente prin care statul român urma să renunțe, în favoarea Budapestei, la uriașa avere Gojdu. Astăzi, Mihai Răzvan Ungureanu este, cum-necum, consilier al președintelui Klaus Iohannis.

Marea necunoscută legată de ceea ce a făcut rău sau nu a făcut bun, deși ar fi fost obligat să facă Mihai Răzvan Ungureanu, ar trebui, urgent, lămurită. Dacă Mihai Răzvan Ungureanu este, așa cum cred eu, vinovat, el reprezintă o adevărată piatră de moară la gâtul președintelui Klaus Iohannis. Și nu am nicio îndoială că domnul Klaus Iohannis, odată sensibilizat în legătură cu Fundația Gojdu, va face tot ce îi stă în puteri pentru a o recupera, în beneficiul românilor. Dar și pentru ca cei responsabili să fie pedepsiți, cu toată asprimea.

Voi reveni asupra acestui subiect, care ar trebui să intre în dezbaterea, in prim plan, a opiniei publice. La fel cum voi reveni și asupra altui subiect, mult mai sensibil, legat de recuperarea unei datorii a Germaniei față de România, care se ridica la o sumă exorbitantă, de circa 18 miliarde euro.

Necunoscuta Mihai Răzvan Ungureanu

Cine este, în definitiv, Mihai Răzvan Ungureanu? Oficial, îl putem identifica drept consilier prezidențial, în noua administraţie. Un personaj cu bune conexiuni în plan extern, pe care, probabil, Klaus Iohannis l-a adus în echipă, tocmai, din acest motiv. Dar răspunsul la întrebarea cine este, de fapt, Mihai Răzvan Ungureanu, merită toți banii. Pentru că, numai astfel, vom afla dacă Klaus Iohannis a comis sau nu prima eroare majoră în calitate de preşedinte al României.

Așadar, înainte de a trage vreo concluzie, societatea românească ar trebui să știe dacă Mihai Răzvan Ungureanu a fost recrutat sau nu, sub administrația Emil Constantinescu, ca ofițer acoperit al Serviciului de Informații Externe? Și dacă da, e important de aflat dacă misiunile pe care le-a îndeplinit pe lângă, să spunem, pe la Hornbach, aduc sau nu atingere, în măsura în care detaliile devin publice, Parteneriatelor Euro-Atlantice ale României? Dacă răspunsurile la întrebările de mai sus vor fi mulțumitoare, va trebui, în continuare, să aflăm dacă Mihai Răzvan Ungureanu a funcționat sau nu ca ofițer acoperit – încălcându-se, Doamne ferește, legile acestui stat – cât timp a fost ministru de Externe al României? Și, chiar mai târziu, când a ajuns director SIE este de văzut dacă, nu cumva, Mihai Răzvan Ungureanu și-a dat singur soldă și ca ofițer acoperit. În fine, o fi renunțat la acest stătut atunci când a sărit din lac în put, cu ajutorul lui Traian Băsescu, și a devenit, din șef al spionajului românesc, prim-ministru al unui guvern PDL?

Răspunsul la întrebările de mai sus este necesar, dar el poate fi cel mult spectaculos. Dezbaterea este însă necesară. Și sănătoasă pentru o societate care dorește să se vindece. Este normal ca un ofițer acoperit să ocupe, contrar legii, funcții administrative și politice? Există însă și întrebări mai dureroase, la care răspunsurile pot tăia precum lama bisturiului.

Cum ar fi, de pildă, dacă este real sau nu că Mihai Răzvan Ungureanu, în calitate de director SIE, deci obligat prin statut și prin lege să protejeze interesele naționale, a colaborat cu interpuși, cu OMV Petrom, adjudecându-și lunar, în mod direct sau indirect, un venit substanțial. Și acum urmează și întrebarea cheie. A trădat sau nu Mihai Răzvan Ungureanu interesele statului român în folosul Ungariei, în afacerea Gojdu?

Eu le cer tuturor celor care citesc aceste rânduri să ia foarte în serios întrebările de mai sus. Și le cer autoritățile statului, până la cea mai înaltă autoritate, să afle care este răspunsul corect. Iar dacă răspunsul corect este cel pe care eu îl presupun, atunci trebuie asumată greșeala desemnării Mihai Răzvan Ungureanu, ca rezultat al unei conjuncturi politice, în funcția de consilier prezidențial.

Orice greșeală, oricât de mare, poate fi reparată. Cu singura condiție de a fi recunoscută și asumată.

Se agită, din nou, tema disoluției Ardealului

Acest subiect este o așchie care nu sare prea departe de trunchiul Mihai Răzvan Ungureanu. Cel care, astăzi, este consilier prezidenţial, ieri a fost prin-ministru al României, instalat de Băsescu și hulit de populație, alaltăieri a fost șef al spionajului extern și subiect al unei afaceri personale cu OMV Petrom, iar răsalaltăieri a fost ministru de Externe al României, calitate în care a avansat o ordonanța de urgență prin care era cedată Ungariei, Fundația Gojdu. Iar dacă este așa, avem de a face cu un act de trădare națională, care, ca să ne doară capul de tot, este săvârșit de un ofițer acoperit, care a jurat credință steagului românesc. O temă numai bună pentru mijlocul lunii martie.

În fiecare an, la mijlocul lunii martie, în Ţinutul Secuiesc avem de a face cu ample mișcări de secesiune. Pe care, organizațiile iredentiste maghiare le definesc, în mod elegant, mișcări pentru autonomie. De fapt, aceste organizații, pe sub nasul autorităților române, înțelegând prin autorități și Consiliul Suprem de Apărare al Ţării și președinția și Palatul Victoria și Ministerul Afacerilor Externe și cele două principale servicii secrete, SRI și SIE, au făcut toți pașii necesari pentru a declanșa o secesiune. Adică, ruperea teritoriului național.

Autoritățile din Ţinutul Secuiesc, până la urmă, cu acceptul tacit al oficialilor de la București și cu sprijinul nemijlocit al celor de la Budapesta, au reușit câteva performanțe notabile. O simplă enumerare ne face să ne treacă toți fiorii pe noi cei care, prin istoria moșilor și strămoșilor noștri, suntem atât de mult legați de Transilvania. Ținutul Secuiesc, autointitulat Ţara Secuilor, dispune, în acest moment, de un drapel, de un imn, de o armată – veritabile unități paramilitare, antrenate atât în Români, cât şi pe teritoriul Ungariei –  de o reprezentanţă proprie la Bruxelles, pe lângă Uniune Europeană, într-un sediu oferit de statul maghiar. Ba mai mult chiar, și-au tipărit și o monedă, pe care, încă, nu au pus-o în circulație. Au existat nenumărate tentative de organizare a unui referendum – act final al separării de România – și ne aflăm la un pas de a afla că, așa-zisă ţara a secuilor, dispune și de un parlament propriu. Care îi asigură fundamentul politic în vederea autoguvernării.

Și nu trăim într-un moment istoric oarecare. Și nici într-un spațiu geopolitic oarecare. La granițele României există deja, așa cum o confirmă, în fine, oficialii de la Washington, o invazie rusească. În două dintre scenarii, cât se poate de probabile, această invazie militară rusească ar putea să se întindă până la Transnistria și Gurile Dunării. Mai mult, descreierați de la Moscova amenință, chiar România, cu o invazie.

În acest context, o putere politică cu capul pe umeri ar trebui să fie extrem de atentă ca, în România, Moscova și alte forțe ostile să fie lipsite de instrumentele necesare pentru a provoca dezordini grave sau chiar majore, cum ar fi o declaraţie de autonomie a Ţinutului Secuiesc. Care, cine știe, în contextul internațional, extrem de delicat, ar putea fi trecută cu vederea, adică tolerată, adică acceptată de către statele europene. Din păcate, nu vedem nimic din ceea ce ar putea caracteriza vigilența unui stat responsabil pentru o istorie datorată, nu numai moșilor și strămoșilor noștri, ci și urmașilor noștri.

În acest context, nu pot să-mi reprim tentația de a reveni, în mod insistent, asupra unor solicitări mai vechi, dar extrem de actuale, pe care le-am formulat pe adresa viitorului președinte al României. Atunci când nu se ştia cine va fi acesta. Acum, acest trecut a devenit prezent. Așa că, revin și semnalez domnului Klaus Iohannis următoarele, citând dintr-un demers editorial mai vechi.

„Ţinutul Secuiesc este la un pas de secesiune. Organizațiile maghiare de acolo au pregătit, cu sprijin de la Budapesta, pas cu pas, o separare „paşnică” de România, în interiorul și cu sprijinul Uniunii Europene. Tare mi-e teamă că generația mea va trăi această tragedie. Afirmațiile unor lideri politici de la Budapesta, pe teritoriul României, cu ocazia diverselor manifestări, este deliberată. Menită să pregătească terenul psihologic. Nu numai pentru secesiune. Ci și pentru o autonomie administrativ-teritorială mai largă, a județelor Covasna și Harghita. Dar cel mai îngrijorător fenomen este pierderea efectivă și greu de explicat în mod juridic a unei importante părți din terenul agricol, din păduri și din fondul imobiliar. O bună parte din Ardeal s-a dus. Fundația Gojdu încă nu a fost definitiv cedată, în ciuda complicităţilor de care s-a făcut vinovat Mihai Răzvan Ungureanu, cu acordul tacit sau chiar la îndemnul lui Traian Băsescu. Tot sub regimul Băsescu s-a produs un proces uluitor al unor retrocedări ilegale. Familiile de maghiari care au revendicat și au primit imense proprietăți imobiliare au fost o dată despăgubite, în baza unor acorduri internaționale, pentru proprietățile pierdute după 1920, au mai primit și dobânzi de 10 la sută. Statul român a plătit, la greu, pentru această operațiune. Dar astăzi, în baza unor documente, care oricând se poate demonstra că sunt false, chiar în baza birocrației maghiare, prin intermediul instanțelor de judecată, cu complicitatea regimului Băsescu sau, în cel mai bun caz, beneficiind de miopia acestuia, familiile de la Budapesta își înscriu în bilanț preluarea, fără niciun drept, a unei bune părți din Ardeal. Niciodată până acum în istorie complicități interne, atât de ticăloase, nu au concurat, pe timp de pace, cu o asemenea agresiune împotriva națiunii române.”

Deci, cine are ochi de văzut, să vadă. Cine are urechi de auzit, să audă. Cine are instrumente pentru a acționa, să acționeze. Cine iubește acest stat, să dovedească că îl iubeşte.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog