C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Cât mai costă gramul de demnitate?

În vremea în care economia ţării „duduia”, după mult cunoscuta expresie a unui fost premier, ţin bine minte că soţia mea îşi căpătase obiceiul de a urmări în fiecare dimineaţă evoluţia preţului oficial al aurului. În fiecare dimineaţă mă distram copios, auzind-o exclamând cu sinceră îngrijorare, de parcă ar fi fost cumva implicată şi ar fi avut ceva de câştigat sau de pierdut din chestia aceasta: „A crescut preţul aurului!”.

Astăzi, când economia nu numai că nu mai „duduie”, dar chiar fâsâie, sughiță şi strănută din răsputeri, interesul pentru evoluţia preţului aurului parcă a pierit definitiv. Este aşa, ca un fel de presimţire generală a tuturor, că nu aurul reprezintă valuta – forte a unei naţiuni, ci verticalitatea ei morală, demnitatea ei.

Dar cât mai costă oare gramul de demnitate în România? Banca Naţională nu ne spune nimic în privinţa aceasta şi, cel puţin din câte ştiu eu, pe nicăieri prin lume nu s-a constituit o bancă naţională paralelă care să se ocupe chiar de cuantificarea şi gestionarea acestei avuţii incomensurabile.

Şi, parcă simţind această gravă criză axiologică, parcă venind în prelungirea şi stimularea ei, tineri şi maturi şi bătrâni caută cu disperare o piaţă de desfacere cât mai avantajoasă unde să-şi vândă propria demnitate. Vânzarea se face de obicei  pe ascuns, la negru, aşa cum se vând toate mărfurile aflate în neregulă.

E uşor de intuit că cel mai bine se vinde demnitatea contrafăcută: are parfum, culoare, ambalaj strălucitor, mai – mai să crezi că este naturală. Asta se vinde în milioane de euro.

Urmează, ca valoare, demnitatea naturală dar netratată, care-şi schimbă culoarea şi gustul de la o zi la alta, care se vinde mai mult celor cu gustul neformat.

Ar mai fi şi demnitatea lâncedă, urât mirositoare, pe care o cumpără mai mult reprezentanţii clasei de mijloc, ca mine bunăoară, doar din dorinţa de a intra şi ei în rândul oamenilor cu stare. Mai există cineva care se recunoaşte prin zona aceasta?

În privinţa localizării geografice a pieţelor de desfacere, putem vorbi despre aceeaşi bogată diversificare: de la Palatul Cotroceni, la cel al Victoriei, la cel al parlamentului, la sediile prefecturilor, ale poliţiei, ale tribunalelor, în şcoli, în spitale, ba chiar la biserici şi cimitire. Totul, oriunde, se vinde şi se cumpără, dar în primul rând se caută demnitatea umană. Nu că ar avea cineva nevoie de ea, ci , mai degrabă,  pentru că este un lucru care pare să nu mai fie folositor nimănui.

E drept că au mai rămas şi oameni pentru care demnitatea nu poate fi obiect de tranzacţii: un român de-al nostru, numit Raed Arafat, o puştoaică, elevă din Covasna, care se îndărătniceşte să mai apere demnitatea drapelului ţării ei, sub presiunea huiduielilor colegilor şi a ameninţărilor cadrelor didactice, toţi de altă etnie, mulţi alţi oameni modeşti, simpli şi tăcuţi, capabili să suporte şi ei toate ameninţările şi vicisitudinile, doar de dragul de a rămâne la ei acasă, în ţara aceasta şi în viaţa aceasta a lor.

Dar e la fel de drept că oamenii aceştia se împuţinează pe zi ce trece şi că tot mai mulţi, văzând şi simţind pe propria lor piele că altă soluţie aproape că nu mai există, aleg să treacă şi ei în barca cealaltă.

Astfel încât, se poate vedea cu ochiul liber că, prin comparaţie cu preţul aurului care creşte continuu, chiar şi în perioade de criză, preţul demnităţii umane scade vertiginos, mai ales în asemenea perioade. Pentru un câştig nesemnificativ, măsurat în bani, vile, funcţii sau avantaje de imagine, cât mai mulţi oameni ajung în situaţia stupidă de a-şi vinde propria demnitate – valuta forte a umanităţii din noi. Creşte oferta, se reduce preţul: legea implacabilă a pieţei! N-ar trebui să mai mire astfel pe nimeni, dacă va veni o vreme când demnitatea umană chiar că nu va mai avea nici un preţ.

Nu cumpăraţi puţină demnitate, atâta câtă ne-a mai rămas? Hai, că o vindem ieftin, la nevoie o dăm şi gratis! Să scăpăm, dracului, de ea!

sursa: clujulliber.ro

Related Posts

4 Responses “Cât mai costă gramul de demnitate?”

  1. iulian says:

    Demnitatea? Face parte din putinele lucruri care pot fi pretuite. Chiar si intr-o economie de “piata” unde totul e de vanzare. Pentru simplul motiv ca atunci cand vrei sa o vinzi… dispare.

  2. Ion says:

    Exista inca doua banci: Banca Nationala a Romaniei, care a pierdut dreptul de a marca aurul national (cata lipsa de demnitate!) si Gold Corporation, marea, singura si unica. . . firma cumparatoare (cata demnitate din partea vanzatorilor de tara!).
    Si mai exista niste bancheri care spun inca: Muntii nostri aur poarta, noi cersim din poarta-n poarta.
    Multi, dar putini. . . cei demni.

  3. Petru Carp says:

    Noi, cei care mai avem demnitate, “valuta forte a umanitatii din noi”, cei care ne indaratnicim, inca, sa ne-o mai aparam, sa ne aparam demnitatea drapelului tarii, sa ne aparam demnitatea tarii, demnitatea de neam, demnitatea de roman, mandria ca suntem romani, suntem huiduiti si dispretuiti de aceia dintre noi, cei mai multi, de altfel, care si-au vandut-o.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss