Auzim zilnic despre interesul public : în dezbaterile televizate, în discursurile politice, în activitatea cotidiană a fiecăruia dintre noi. Ne lovim repetitiv de aceeaşi sintagmă şi am ajuns să o asimilăm fără a analiza în profunzime semnificaţia acestui concept şi măsura în care acesta poate fi real. Voi începe aşadar prin a defini conceptul de interes public. În dicţionar, interesul public este acela ce urmăreşte bunăstarea generală. Aşadar, înainte de a analiza măsura în care interesul public există, trebuie să definim conceptul de bunăstare generală Plecând de la premisa existenţei necondiţionate ale acestor concepte, voi testa aplicabilitatea lor practică prin analizarea lor empirică în diferite situaţii.
Ce înseamnă bunăstarea generală?
La nivel individual, bunăstarea reprezintă acea stare de bine, de prosperitate, de fericire în sens larg. Aplicabilă la nivel general, bunăstarea ar trebui să fie o caracteristică a întregii colectivităţi umane. Această „bunăstare generală” este o clauză prevăzută în numeroase constituţii, clauză ce permite guvernării să reglementeze activităţile economice ale unui stat având în vedere starea de bine a societăţii în ansamblul său. Este aşa ceva însă fezabil în realitate?
Să luăm exemplul simplu al politicilor fiscale. Diminuarea taxelor şi a impozitelor are ca efect imediat reducerea veniturilor guvernamentale şi creşterea veniturilor plătitorilor de taxe. Astfel, actorii economici din mediul privat vor dispune de o parte mai mare din venituri pentru consum şi investiţii. Cu toate acestea, actorii economici din sectorul public se vor confrunta cu reduceri ale nivelului salarial şi vor fi nemulţumiţi de adoptarea acestei măsuri. Astfel, bunăstarea unui grup va creşte cu preţul reducerii bunăstării altui grup, fiind în final vorba de un joc cu sumă nulă. În această situaţie, ce măsură ar trebui un guvern raţional să întreprindă? Care este bunăstarea generală în această situaţie?
Conceptul de bunăstare generală nu este aplicabil doar la nivel de societate, ci şi la nivelul companiilor, la nivelul oricărei colectivităţi, indiferent de natura şi de scopurile sale. Luând în considerare deziile care se iau la nivelul unei companii, să luăm exemplul unui manager care îşi doreşte implementarea unui sistem informatic performant pentru gestionarea procesului de achiziţie. Implementarea acestui sistem va creşte eficienţa sistemului de aprovizionare şi trasabilitatea, facilitând astfel relaţia cu furnizorii şi activitatea departamentului de producţie al companiei. În acelaşi timp, o parte dintre locurile de muncă legate în mod direct de procesul de achiziţie anterior vor deveni redundante ca urmare a informatizării procesului. O parte dintre angajaţi vor beneficia ca urmare a implementării noului sistem informatic, pe când o altă parte vor rămâne fără locuri de muncă în urma adoptării acestei decizii. Ce ar trebui în aceste condiţii să facă managerul general al companiei, pentru a acţiona în interesul tuturor angajaţilor? Care este bunăstarea generală în această nouă situaţie?
Ca urmare a aplicabilităţii conceptului şi la nivelul micro-colectivităţilor, voi continua prin simplul exemplu al unui grup de prieteni care aleg locul unde să îşi petreacă vacanţa. O parte dintre ei vor dori să plece la mare, o altă parte la munte iar un număr redus de oameni şi-ar dori să plece într-un un tur internaţional. Ce decizie ar trebui să ia liderul informal al grupului astfel încât să aibă în vedere bunăstarea generală a membrilor săi?
Astfel de exemple pot continua la nesfârşit, atât la nivel macroeconomic, cât şi microeconomic sau al colectivităţilor reduse ca număr. Este evident din exemplele menţionate anterior faptul că nu există nici o decizie potrivită care să poată genera bunăstarea generală. De ce? Pentru că bunăstarea generală este un concept utopic a cărei testare empirică eşuează de fiecare dată. Orice decizie va avantaja un grup de oameni şi va dezavantaja o altă categorie, demonstrând astfel imposibilitatea existenţei unui astfel de concept.
Bunăstarea generală ar putea exista numai în situaţia în care ar putea fi cuantificat din punct de vedere matematic efectul fiecărei decizii asupra indivizilor. Astfel, status quo-ul ar putea fi comparat cu starea ulterioară adoptării deciziei din punct de vedere matematic, iar eficienţa procesului de luare a deciziilor ar putea fi testată. Acest lucru nu este însă posibil datorită faptului că efectul fiecărei decizii este evaluat la nivel individual şi nu poate fi cuantificat cu exactitate. Imposibilitatea evaluării exacte certifică încă o dată lipsa de aplicabilitate practică a conceptului de „bunăstare generală”.
Interesul public este acela care urmăreşte bunăstarea generală, dar în lipsa acesteia ce este acela interes public? În condiţiile inexistenţei bunăstării generale, existenţa interesului public poate fi la rândul său pusă la îndoială. Şi în acest caz, ce explică utilizarea atât de frecventă a acestei sintagme şi ce se ascunde în realitate în spatele său?
Despre raţionalitate şi individualism metodologic
În absenţa bunăstării generale, putem considera interesul public ca fiind acela care aduce un beneficiu majorităţii. Deciziile luate în interes public sunt însă decizii care aparţin unor indivizi. Cum pot şti aceşti indivizi ce decizii sunt corecte şi avantajează majoritatea persoanelor dintr-o colectivitate, fie ea organizaţie, grup informal, companie sau o societate în ansamblul său? Cum iau persoanele în măsură decizii pentru alte persoane?
Aristotel a fost cel ce a identificat raţionalitatea ca fiind trăsătura fundamentală ce distinge oamenii de alte vieţuitoare. Aşadar, orice individ va lua o decizie care să avantajeze în primul rând propria persoană, fără a lua în considerare primordial externalităţile deciziei sale şi efectele pe care aceasta le va avea asupra a terţe persoane. De multe ori, evaluarea deciziilor şi a efectelor acestora se face la nivel inconştient, respectând principiul de bază al individualismului metodologic şi al marginalismului.
Astfel, pus în faţa unei situaţii în care trebuie să ia o hotărîre sau să acţioneze într-un sens sau altul, fiecare individ va evalua (la nivel conştient sau inconştient), costurile şi beneficiile pe care decizia respectivă le va aduce propriei persoane. Decizia va fi luată respectând un principiu economic de bază: beneficiul marginal al oricărei activităţi întreprinse va trebui să depăşească acel cost marginal aferent deciziei. Un alt individ pus în aceeaşi situaţie poate întreprinde activităţi diferite nu datorită lipsei de discernământ ci datorită faptului că evaluarea beneficiilor şi a costurilor este un proces individual, iar cuantificarea acestora nu se poate face decât de persoana în cauză.
Având în vedere raţionalitatea ca trăsătură fundamentală caracteristică fiecărei persoane, poate un individ să decidă în numele unei colectivităţi astfel încât să respecte principiul fundamental al interesului public? Răspunsul este simplu: nu! Există în aceste condiţii interes public sau decizii luate în interesul mai multor persoane? Din nou, răspunsul este la îndemâna cititorului. Nimeni nu este capabil să ia decizii raţionale în beneficiul oricărui alt individ în afara propriei persoane şi aşadar interesul public este un alt concept ce nu rezistă testelor empirice, fie ele abordate într-o manieră simplistă sau complexă. Problema care rămâne de rezolvat este de ce în contextul inexistenţei bunăstării generale şi a interesului public, aceste concepte sunt atât de des uzitate în toate mediile vieţii cotidiene?
Utilizarea publică a interesului privat
Ce se ascunde în spatele interesului public? După cum am demonstrat anterior, interesul public nu există. Fiecare individ are interese personale, iar deciziile şi activităţile pe care le întreprinde vor fi întotdeuna în concordanţă cu acestea. De ce întâlnim în acest context atât de des sintagma interesului public? Ce ascunde ea?
În spatele interesului public se ascunde în realitate un lucru mult mai puţin altruist şi anume: utilizarea publică a interesului privat. La nivel declarativ, un om de afaceri, un politician sau un formator de opinie nu va fi urmat în activităţile pe care le întreprinde în cazul în care admite că motivul care stă în spatele deciziilor sale este constituit de propriul interes. Este mult mai simplu pentru acesta să îşi ascundă interesul privat în spatele unei sintagme lipsite de fond şi aplicabilitate practică, pentru ca deciziile sale să poată fi fundamentate pe motive care iau în considerare factori diferiţi de propria persoană.
Acuzele aduse oamenilor care admit public că acţiunile lor sunt întreprinse în baza propriului interes sunt cauzate de o lipsă de înţelegere a acestor concepte economice de bază, o lipsă de conştientizare a faptului că „binele general” este atins atunci când fiecare individ îşi urmează propriile interese. Acest lucru a fost demonstrat cu măiestrie de Adam Smith încă din 1776 când declara în „Avuţia naţiunilor” faptul că „Nu de la bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului ne aşteptăm masa, ci de la grija lor pentru propriul interes. Ne adresăm nu umanităţii lor, ci intereselor egoiste pe care le au, şi nu le vorbim niciodată de nevoile noastre, ci de avantajele lor”. După cum a fost demonstrat anterior, atunci când oamenii îşi urmează propriul interes, „mâna invizibilă” acţionează în direcţia împlinirii interesului general.
În aceste condiţii, utilizarea publică a interesului propriu sub sintagma lipsită de fond a interesului public este o modalitate de a atrage susţinerea celor din jur, fără a lua în considerare faptul că principiile de bază ale raţionalităţii şi individualismului metodologic nu vor permite nici unui individ să acţioneze altfel decât în concordanţă cu propriile nevoi şi interese.
Cât de public este, aşadar, interesul public?
În final, nici un individ nu poate acţiona în interesul altui individ pentru că nu cunoaşte în ansamblul său totalitatea factorilor ce pot fi luaţi în considerare. Cum acest lucru nu poate fi aplicabil nici într-o colectivitate de două persoane, iese din discuţie aplicabilitatea acestuia la nivelul unui grup mai mare.
Inexistenţa interesului public nu implică faptul că oamenii iau decizii egoiste şi orientate doar spre propria persoană, nu evidenţiază o lume meschină şi lipsită de altruism, civism şi moralitate. Articolul de faţă explică faptul că interesul public este lipsit de aplicabilitate practică din punct de vedere conceptual şi defineşte activităţile fiecărui om în termeni raţional-marginalişti de cost-beneficiu. Astfel, fiecare dintre noi va lua în considerare principii fundamentale (morale, legale, academice) şi experienţe personale pentru a evalua costurile şi beneficiile fiecărei acţiuni. Iar conştientizarea acestor lucruri şi acţionarea în concordanţă cu aceste principii sunt singurele care pot duce la realizarea acelui „bine general”, care nu poate fi atins decât atunci când fiecare individ acţionează pentru satisfacerea propriului interes şi îşi urmăreşte scopurile personale.
Irina Nicoleta Scarlat
sursa: ecol.ro
Adauga comentariu