Capitalismul și elitele intelectuale românești

Predominant de dreapta, elitele intelectuale din România se caracterizează, de peste douăzeci de ani, printr-o adeziune necritică la capitalismul neoliberal, asociat aproape instinctiv cu libertatea, democrația, creșterea economică și, în genere, cu tot ce e bun și occidental. Discursul critic la adresa capitalismului este foarte slab reprezentat în spațiul public de la noi, în condițiile unei Stângi intelectuale încă incipiente și ale fuziunii ideologice dintre conservatorism și liberalism (căci, începând cu Eminescu și trecând prin gânditorii interbelici, a existat un filon anti-capitalist în conservatorismul românesc, abandonat însă în zilele noastre, din ce se poate observa).

Deși parcă mai puțin visceral în ultimii ani, de când au început să se facă auzite și opinii alternative, orice critică adusă capitalismului este încă, de cele mai multe ori, întâmpinată cu stupoare, fiind degrabă respinsă ca un veritabil reflex cripto-comunist, o dovadă clară a incapacității de a înțelege și accepta realitățile istorice, o dezolantă „încremenire în proiect”. În schimb, elitele noastre par mai preocupate să se dueleze de peste douăzeci de ani cu fantoma comunismului (cu mai mult elan decât pe vremea comunismului însuși) decât cu problemele lumii actuale – o adevărată încremenire în proiect, aș spune, tipică pentru defazarea cronică a societății românești. Astfel, tradiționala iresponsabilitate politică a elitelor intelectuale românești, manifestată din plin înaintea și în timpul comunismului, s-a tradus, după căderea acestuia, tocmai prin cramponarea patologică de trecut și prin eșecul de a produce un discurs critic la adresa societății contemporane (poate însăși menirea unor elite intelectuale), discurs care ar fi presupus, implicit, și o raportare critică la preceptele și mecanismele care caracterizează capitalismul epocii noastre.

Acest eșec are la bază o eroare elementară de raționament, încă surprinzător de răspândită în sfera noastră publică: de vreme ce comunismul a fost cum nu se poate mai rău, înseamnă că opusul său, capitalismul, este cum nu se poate mai bun. E un caz paradigmatic de maniheism politic (altă marcă tradițională a elitelor noastre intelectuale), care eludează un adevăr fundamental: dacă ceva e mai bun decât altceva, nu înseamnă automat că e desăvârșit, că e ideal, că nu avem motive să-l criticăm și, în mod corespunzător, să-l modificăm ori să-l înlocuim. A fi mai bun (sau mai puțin rău) nu înseamnă a fi perfect, numai că asta pare să le scape multor intelectuali români, care efectiv lasă impresia că nu găsesc niciun cusur sistemului capitalist. S-ar părea că, pentru ei, capitalismul nu e vinovat de nimic, iar relele care i se pun îndeobște în cârcă, cum ar fi polarizarea socială sau monopolizarea piețelor, au, de fapt, alte cauze (statul asistențial, cel mai adesea) ori pur și simplu nu există (vezi încălzirea globală, catalogată ca simplă propagandă anti-capitalistă).

Desigur, există și voci mai rezonabile, care acceptă, într-o doară, natura imperfectă a capitalismului, numai că replica lor urmează inevitabil: comunismul e infinit mai rău decât capitalismul. Astfel, se anulează din start șansa unei dezbateri critice privitoare la capitalism. Dacă pomenești inegalitățile sociale crescânde, rapacitatea băncilor ori exploatarea muncitorilor din țările subdezvoltate, ți se amintește de îndată de pușcăriile din anii ’50, prigoana Securității și cenzura ideologică, de parcă nu am avea de ales decât între cele dintâi și cele din urmă. Numai că poți foarte bine să le critici și pe unele, și pe altele – denunțarea nedreptăților din comunism nu e deloc incompatibilă cu denunțarea nedreptăților din capitalism. Ba, dimpotrivă, s-ar putea spune: dacă vrei să fii consecvent cu principiile morale fundamentale în virtutea cărora denunți nedreptățile din comunism, atunci trebuie să denunți și nedreptățile din capitalism. Altfel spus, critica pe temeiuri etice a comunismului real nu e doar compatibilă, ci și complementară cu critica pe temeiuri etice a capitalismului. Doar că aceasta din urmă, deși e mai relevantă pentru epoca în care trăim, e încă străină, în mare măsură, elitelor intelectuale din România.

autor: Vladimir Borţun

sursa: voxpublica.realitatea.net