C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Cand arma unui presedinte devine strada

Preşedintele are legitimitatea cea mai mare în România. Niciun alt român nu a primit în ultima competiţie electorală, cea care contează când ne referim la prezent, mai multe voturi decât preşedintele.
1286
După prezidenţialele din decembrie 2014, într-un pas doi al distribuirii puterii de către popor, dar tot cu efect în prezent, au urmat localele şi parlamentarele din 2016. Care au legitimat zdrobitor, pentru a conduce România pe segmentul complementar atribuţiilor preşedintelui, un partid: PSD.

Avem, aşadar, în fruntea ţării, un tandem de conducători legitimi, care exprimă voinţa naţiunii române la acest moment. Preşedintele Iohannis şi alianţa PSD – ALDE.

Teoretic, raţional şi democratic, după alegeri acest tandem ar trebui să colaboreze spre binele general. Fiecare cu atribuţiile date de Constituţie. Fiecare concentrându-se pe a-şi îndeplini cât mai corect partea de datorii pentru popor care-i revine. Am spus “pentru popor”, nu pentru “secvenţa poporului care l-a votat”! Şi “care-i revine”, nu “care-i convine”!

Din păcate, cum oricine poate observa, nu există niciun fel de colaborare. Ba, dimpotrivă, s-a iscat o luptă acerbă între palate care, ca un foc mocnit, şubrezeşte structura de rezistenţă a ţării pentru a face loc flăcării devastatoare să erupă.

Generalul belicos în acest război de guerilă urbană este, fără vreun dubiu sau risc de confuzie, preşedintele Klaus Iohannis. Care, imediat după rezultatele de la Parlamentare, s-a supărat pe viaţă, a pus buza morocănos şi, ca un domn Goe de modă nouă, s-a oţărât spre rubedenii: “Eu vreau majoritatea mea, eu vreau guvernul meu, de ce nu mi le asiguraţi, de ce nu vin”?

Ia auziţi cum intra în scenă domnul Goe cel adevărat:

“Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam’ mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe să-l ducă-n București de 10 mai.

Puțin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului și nepoțelului lor. Destul că foarte de dimineață, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, așteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la București. … Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte impacient și, cu un ton de comandă, zice încruntat:

– Mam’ mare! de ce nu mai vine?… Eu vreau să vie!”

Aşa şi preşedintele nostru: “Eu vreau guvernul meu, de ce nu mai vine?… Eu vreau să vie!”

Problema nu e de pârţag. Pe oameni îi mai lasă nervii, e de-nţeles, se întâmplă. După care îşi ceartă câinele, fac un duş rece şi se calmează.

Problema e de ţară. Cu ea nu ai voie să faci crize de nervi necugetate, să te laşi pradă pandaliilor.

***

Rolul preşedintelui este statuat de Constituţia României, Art. 80. Iată ce prevede acest articol la paragraful 2: “(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.

Rolul guvernului este statuat de Constituţia României, Art. 102. Iată ce prevede acest articol la paragraful 1: “(1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”.

Fiecare dintre aceste două forţe conducătoare are sarcini precise cu care l-a investit electoratul, şi anume cele din Constituţie, prezentate anterior. Orice ieşire din limita acestor sarcini este un abuz şi nu ar trebui tolerată de societate.

Participând la mişcările de protest de duminica trecută, preşedintele a încălcat flagrant articolul 8o din Constituţie. Şi nu o dată ci de două ori. În loc să-şi exercite funcţia de mediere acolo unde au apărut divergenţe, între puterile statului (Preşedinţie şi Guvern), şi între stat şi societate (Guvern şi protestatari), preşedintele face exact contrariul menirii sale: incită părţile în conflict.

De ce face asta? Pentru că e conştient că, altminteri, cei pe care îi consideră duşmanii săi , pe baza prerogativelor date de Constituţie, vor avea câştig de cauză. Şi nu vrea cu niciun chip să se întâmple aşa. Altfel spus, dacă Constituţia nu îl ajută, e dispus la orice, chiar să o încalce, pentru a-şi îngenunchea adversarii. Extrem de grav!

În aceste momente, arma preşedintelui Iohannis, în luptele sale politice, nu mai este Constituţia României ci strada. Dar nu o stradă în sensul statistic, care să reprezinte poporul, majoritatea, ci o stradă minimalistă şi gălăgioasă, în sensul de armă de anihilat voinţa majorităţii.

Instituţiile de forţă ale statului au descoperit şi experimentat cu succes în ultimii ani tehnici de a mobiliza şi scoate în stradă, aparent spontan, diferite categorii sociale de populaţie. Actualele mişcări spontane de protest ale “tinerilor frumoşi şi liberi” reprezintă, în realitate, rezultatul aplicării de către grupări paramilitare bine instruite ale unora dintre aceste tehnici. Când aceste tehnici nu sunt activate de la Cartierul General, mobilizările “pe bune” încercate de naivii din tot felul de ONG-uri obscure, care cred că ei au avut succes altădată cu apelurile lor patetice şi instigatoare, se dovedesc complet falimentare. Am asistat la atâtea tentative ratate de scoatere a mulţimilor în stradă pe exact aceleaşi teme care, azi, sunt vehiculate: justiţie, anticorupţie, DNA. Nu mai departe de lunea trecută, după mitingul de cu o zi înainte. Au ieşit la fântâna de la Universitate 50 de derutaţi.

Faptul că preşedintele României a apelat la arma (subversivă de data asta, pentru că reprezintă o minoritate şi nu majoritatea) intitulată “strada”, are mai multe semnificaţii.

Cea mai importantă este că şi-a pierdut încrederea în poporul care l-a votat. Şi, deci, că este conştient că şi reciproca s-a produs: poporul care l-a votat şi-a pierdut încrederea în dânsul.

O a doua semnificaţie, poate chiar mai gravă decât prima, este că preşedintele mizează mai mult pe instituţiile de forţă, care îl ajută în această luptă a sa cu poporul, decât pe popor. Ceea ce, la limită, reprezintă un act de trădare naţională.

Şi mai există o semnificaţie, aproape de natură medicală: preşedintele românilor, care amplifică nervozitatea socială prin fiecare gest al său ostil la adresa guvernului, induce impresia unei avansate stări de iresponsabilitate. Pare a căuta cu tot dinadinsul provocarea unui conflict social deschis, major.

Nici un preşedinte de ţară democrată, normal la cap, nu se pune în fruntea unei insurgenţe minoritare, îndreptată împotriva guvernului legitim al acelei ţări. Nu se face aşa ceva!

Preşedintele Iohannis a făcut.

Pornit pe panta asta, nu ştiu dacă îl mai poate cineva opri să răscoale ţara. Vom vedea.

sursa: conteledesaintgermain.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss