Campania electorală din România, sau valsul marionetelor

„A exploata disensiunile dintre marile puteri spre satisfacerea optimă a intereselor vitale (economice și politice) ale României este ceea ce ar putea feri România de statutul de simplă colonie a Washington-ului și Bruxelles-ului, statut pus la cale în mod hotărât în perioada epocii Băsescu, 2004-2014”

Campania electorală pentru alegerile prezidențiale din România este purtătoarea unor învățăminte interesante privind nivelul politic al candidaților și al acelora dintre intelectuali care îi susțin în mod direct. Deosebit de insipidă sau pur și simplă vidă, pentru cine asculta sau citea profesiunile de credință ale candidaților, conținând lozinci nedemne de o campanie politică ce trebuie să desemneze un om care va deține mai mult decât puterea executivă, așa cum a demonstrat domnul Băsescu. Între injurii, defăimări, și afirmații infantile despre faptul că unul ar fi mai român decât altul, sau că unul nu vorbește în vânt, ci acționează (când în realitate n-a făcut mare lucru), că unul are trei case și altul șase, între criticile de un moralism îndoielnic enunțate de candidați care făceau mai bine să se auto-analizeze înainte de a căuta păduchii din capul concurenților lor, nu se poate pretinde că dezbaterea a atins un nivel foarte înalt, chiar dacă unii candidați au fost susținuți de intelectuali „străluciți” sau de adevărați actori buni, fiecare dintre aceștia fiind de altfel liberi de orice afilieri, inclusiv cu diavolul!

Totuși tema geopolitică ar fi meritat să fie abordată cu ceva mai multă seriozitate, decât prin discursuri pline de false promisiuni sau prin distribuirea de sacoșe pline cu alimente, ba chiar, așa cum se zvonește, cu sume de bani. Este vorba de o dezbatere reală asupra alianțelor geopolitice. Indiferent că e Doamna Macovei, sau că sunt Domnii Iohannis, Ponta, Tăriceanu  care lansează fraze ca „să fugim de ruși, să ne aruncăm în brațele americanilor care apără România”, mă prinde un râs sinistru, dar nu pentru că Rusia n-ar avea propriile sale ambiții de exercitare a influenței politice – ar fi naiv să se afirme contrariul. și eu nu sunt deloc așa. Dar a face lumea să creadă că SUA, Germania, Franța, Marea Britanie, Italia vor apăra România, înseamnă sau să fii un ignorant în politică sau să fii un agent de reprezentare, și să-i iei pe cetățeni drept idioți, ceea ce adesea și sunt, într-adevăr. Dar idioți sau nu, cetățenii sunt alegători, și să-i minți cu bună știință e o gravă eroare etică. Într-adevăr, de când marile puteri apără interesele statelor mici? Cum spunea Churchill în memoriile sale, «Statele n-au prieteni, ele au doar interese». Și deci tot așa odinioară, în timpul ocupației sovietice de către URSS, aceasta, în ciuda discursurilor sale despre solidaritatea proletară internațională, apăra în primul rând interesele sale de stat, mai înainte de orice, și mai înainte de interesele clasei muncitoare din România – iar grație unui istoric ca răposatul Florin Constantiniu am aflat de furia sovieticilor atunci când autoritățile comuniste române și-au reluat autonomia geopolitică față de strategiile imperiului roșu, autonomie ilustrată perfect de refuzul lor din august 1968 de a interveni alături de ceilalți membri ai Pactului de la Varșovia contra Primăverii de la Praga sau de refuzul de a rupe relațiile cu Israelul, în timp ce toate celelalte state satelit le suspendaseră sub injoncțiunea Moscovei.

Azi ne confruntăm cu o situație inversă, numai că discursul elitelor politice și al unui număr mare de intelectuali este încă mai înșelător decât înainte, în aceea că el afirmă că SUA apără interesele României. De când marile puteri apără interesele altor puteri? Oare în timpul celui de-al doilea război mondial Al Treilea Reich, aliat al României, a apărat interesele acesteia, sau pe cele, bine sau rău concepute, ale propriei sale strategii? Marile Puteri cu care România s-a aliat după 23-24 august 1944 contra aceluiași Reich au apărat interesele României contra veleităților sovietice de a include țara în spațiul său vital? Dacă amintirile mele de lectură sunt bune, chiar din 1945 existau în presa americană articole ce relatau condamnarea, de către politicieni americani eminenți, criticile făcute de partidele românești de dreapta și centru-dreapta la adresa conduitei deja imperiale a sovieticilor la București! Cum așadar să crezi că Statele Unite și-ar fi schimbat în strategia? N-au abandonat ele Vietnamul de sud sorții sale triste, atunci când războiul nu mai prezenta interes pentru ei și când majoritatea populației Statelor Unite se opunea tot mai mult acestuia? Această mare putere apără aici și în toată lumea interesele sale (și e dreptul ei de mare putere s-o facă) contra concurenților, Rusia postcomunistă, China, India, Iranul, statele BRICS din America Latină. Și în acest mare joc geopolitic ea are momentan nevoie de România, și pentru a instala baze militare, și – iar aceasta nu e miza cea mai neînsemnată –  pentru a exploata materiile prime la cel mai mic preț și piața spre cel mai mare beneficiu propriu. Asta trebuia să li se spună cetățenilor pentru a-i determina să facă alegerile lor politice în cunoștință de cauză – căci și o altă politică ar fi posibilă, nu aceea de a sări în brațele rușilor, ci a dezvolta o politică abilă de echilibru între cele două puteri, ceea ce politicienii români din perioada interbelică au făcut (între Germania nazistă, pe de o parte, și Franța și Anglia pe de alta, dar prăbușirea militară din iunie 1940 a acestora două a rupt acest delicat echilibru, aruncând țara în brațele Germaniei, și datorită lipsei de curaj a elitelor de a refuza dictatele, inclusiv cel de la Viena. De fapt, a exploata disensiunile dintre marile puteri spre satisfacerea optimă a intereselor vitale (economice și politice) ale României este ceea ce ar putea feri România de statutul de simplă colonie a Washington-ului și Bruxelles-ului, statut pus la cale în mod hotărât în perioada epocii Băsescu, 2004-2014.

În contextul propagandei electorale hrănite de iluziile tip wishful thinking și de minciuni, oricare ar fi fericitul ales, el nu va fi nimic altceva decât un fel de marionetă delegată să mențină ordinea pentru a satisface interese care, o știm din experiență, sunt totdeauna contrare celor ce aparțin realmente întregii țări.

Claude Karnoouh

Cetățean european

București, 1 noiembrie 2014

Sursa: Argumente si fapte