C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Calculul economic reloaded: „economia” sectorului public

„Socialismul a murit, trăiască intervenţionismul!”. Probabil aşa ar exclama, imperialist, epigonii moderni ai „planificării raţionale”, după ce sistemul socialist s-a năruit precum un castel din cărţi de joc, ridicat ideologic pe fundaţii instituţionale mlăştinoase. Cu un aşa notoriu deznodământ, ce noimă ar mai avea teza imposibilităţii calculului economic în socialism, se întreabă nostalgicii ideologi, de vreme ce istoria a făcut ca însăşi ţinta abordării să dispară? Răspunsul (pur şi simplu) ar fi că imposibilitatea calculului economic este la fel de crucială în economia mixtă actuală, precum în cazul socialismului, de vreme ce guvernele îşi tot asumă, „democratic”, noi şi noi sfere de interes „obştesc”. Şi fiecare pas ce ne îndepărtează de proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, arată Mises, ne îndepărtează, deopotrivă, şi de ceea ce înseamnă, în fapt, economie.

Argumentul calculului economic nu se evaporă, ca prin farmec, odată cu părăsirea tărâmului instituţional al socialismului, aş spune dimpotrivă. În orice economie considerată astăzi, cu frecvente excese de generozitate vocabulară, „de piaţă”, există un noian de ipostaze în care alocarea resurselor întâmpină cu totul alte exigenţe decât cele specifice calculului economic. Numitorul comun priveşte acelaşi nivel ex-economic al aranjamentelor instituţionale care exclud, programatic ori contextual, proprietatea privată. Este vorba de teritoriul ocupat convingător de birocraţia statală, cea care inventează miriade de domenii „publice” înglobate piramidal în ceea ce astăzi se cheamă, ştiinţific contradictoriu, „economia sectorului public”.

În sfera pieţei, calculul monetar pune în mişcare, fezabil şi indispensabil, mecanismul profitului şi falimentului. De altfel, testul profitului şi falimentului nu poate fi conceput decât în aranjamentul instituţional al pieţei şi proprietăţii private. Calculele de rentabilitate sunt împotriva firii socialismului, dar şi a sectorului public, unde mijloacele de producţie sunt tot în proprietatea statului. Doar în sistemul instituţional al proprietăţii private, profitul şi pierderea antreprenorială sunt instrumente criteriale prin care consumatorii îşi încredinţează veniturile, tacit şi mutual avantajos, acelor oameni de afaceri pe care-i socotesc mai apţi să-i deservească. Însă testul profitului şi pierderii se aplică nu numai firmei în raport de piaţă, ci şi în interiorul acesteia, pe măsură ce întreprinzătorii verifică viabilitatea operaţiunilor interne.

Orice economie actuală comportă un, ori gravitează pe traiectorii de sector public. Prin definiţie, sectorul public cuprinde activităţile ale căror rezultate, şi anume serviciile publice – securitate, educaţie, iluminat public etc. – nu au valoare monetară pe piaţă. Ca atare, utilizarea calculului economic în sectorul public se loveşte de aceeaşi teoremă de fier a imposibilităţii. De aici şi sustragerea (sistemică a) sectorului public de la testul pieţei, de la balanţa în continuă mişcare a profitului şi falimentului. Testul pieţei nu cadrează, pur şi simplu, cu natura sectorului public, în speţă cu întreprinderile publice sau municipale, cu serviciile publice de protecţie şi apărare, justiţie, educaţie, sănătate, infrastructură rutieră etc.

Diferenţa fundamentală între sectorul privat şi sectorul public se judecă, preliminar, în termeni de existenţă sau nu a motivaţiei pentru profit, corelaţi cauzal şi nemijlocit cu putinţa ori neputinţa de a face calcule de rentabilitate. În termenii lui Mises (1983), sectorul privat este definit prin „managementul pentru profit” (adică managementul afacerilor care pot fi verificate prin calcul economic), iar sectorul public prin „managementul birocratic” (adică managementul afacerilor care nu pot fi verificate prin calcul economic).

Totuşi, este lesne de înţeles că imposibilitatea calculului economic nu vizează, ad litteram, chiar orice întreprindere aflată în mâinile statului. De pildă, poşta publică este un caz clasic de proprietate de stat ale cărei operaţiuni pot fi verificate prin calcule de rentabilitate: costurile şi încasările sunt disponibile, pot fi calculate, în funcţie de preţurile plătite factorilor de producţie şi de cele încasate în contul serviciilor prestate. Problema ţine, însă, de faptul că poşta publică nu este organizată ca investiţie, potrivit imperativului profitului, definitoriu pentru oricare întreprinzător privat. De aceea poşta publică nu este deferită testului pieţei, astfel încât înregistrarea sistematică de pierderi să atragă, în mod necesar, ieşirea de pe piaţă ori falimentul. Existenţa poştei publice şi, de altfel, a tuturor întreprinderilor de stat nu se află în dependenţă exclusivă de satisfacerea preferinţelor consumatorilor, ci mai degrabă de robinetul cu subvenţii, scutiri fiscale şi facilităţi legislative aflat în mâinile guvernului. În acest caz, calculul economic nu serveşte decât la determinarea mărimii subvenţiilor, adică a pierderilor socializate discret în („gaura neagră” din) bugetul de stat.

În esenţă, însă, problema imposibilităţii calculului economic în sectorul public este circumscrisă acelor producţii ale statului care, aflate în afara pieţei, sunt lipsite de preţuri. De exemplu, cazul serviciilor poliţieneşti pe care oamenii nu le „cumpără”, ci le „primesc” otova, în contul impus – şi lipsit de şansa vreunui recurs la echivalenţă – al impozitelor lor.

În socialism, lipsa preţurilor factorilor de producţie face ca imposibilitatea calculului economic să fie o problemă de costuri; în sectorul public din modernitate, inexistenţa preţurilor serviciilor finale face ca imposibilitatea calculului economic să fie, invariabil, o problemă de venituri. Ne aflăm, deci, în aceeaşi dificultate insurmontabilă a planificatorului socialist de a orienta, nearbitrar, resursele rare din societate după criteriul raţionalităţii economice. În ultimă instanţă, sectorul public este o insulă de socialism, mai mare sau mai mică, în funcţie de gradul în care guvernele înţeleg să atenteze la proprietatea privată. Iar când întreg oceanul economiei se revarsă în sectorul public, ajungem (fără şansă de andocare economică) la dana socialismlui.

Asemenea organizării socialiste, dar şi firmei înlăuntrul său, sectorul public este o ierarhie organizaţională, nu o piaţă. Atât în cadrul unei firme, cât şi pentru socialism şi ruda sa mai mică, democratică, sectorul public, resursele sunt alocate ierarhic, planificat. În firmă, însă, alocarea resurselor este realizată conform planului (de afaceri al) întreprinzătorului-proprietar, ca „agent” central al firmei. În sectorul public, la fel ca în socialism, alocarea este circumscrisă deciziilor agentului central (non-proprietar) din sfera politică – omul politic. Iar dacă descindem din planul etic, al proprietăţii, în cel strict economic, în ciuda ontologiei la care am face totuşi rabat, diferenţa esenţială este că firma face apel la calcul economic în orice decizie de extindere sau restrângere a operaţiunilor sale, astfel încât să putem vorbi despre un optim al dimensiunii firmei. Spre deosebire, sectorului public îi sunt străine, prin definiţie, noţiuni precum „calcul”, „optim economic” etc.

Problema calculului economic în analiza sectorului public merge înapoi în timp până la scrierile „clasicului” (birocrat) Jules Depuit, din 1844. El a cercetat,avant la lettre, posibilitatea invocării unor criterii de raţionalitate economică, care să justifice angajarea de bani publici în construirea de poduri şi şosele. Soluţiile lui Depuit au vizat posibilitatea utilizării echivalentului monetar al timpului economisit ca fundamentare a unei analize agregate de tip cost-beneficiu. Cine stabileşte, însă, echivalentul monetar al timpului economisit şi din perspectiva cui?

Subiectivismul, ca axiomă forte a ştiinţei economice, ne dezvăluie adevărul elementar că economistul-observator este lipsit de instrumente şi de har în privinţa pătrunderii valorilor subiective ale oamenilor care acţionează. Concluzia lui Depuit este pură fantezie şi de-a dreptul stranie, la fel ca şi încercarea sa de a aplica analiza cost-beneficiu unei producţii căreia îi lipsesc, deloc surprinzător, tocmai preţurile.

Obiectivele – politice, bineînţeles – ale administraţiilor publice nu pot fi „măsurate” în termeni monetari şi, deci, nu pot fi verificate prin instanţele calculului economic. Nu există nicio conexiune, nici economică şi nici – cu atât mai puţin – morală, în funcţionarea sectorului public între costuri şi venituri: „managementul birocratic” se desăvârşeste numai pe baza bugetelor de cheltuieli şi nu a planurilor de venituri. Acesta este cazul unei categorii incredibil de mare de „sectorişti publici”: agenţii guvernamentale, şcoli, spitale, tribunale, secţii de poliţie, armată, agenţii de administrare a domeniilor publice etc.

De exemplu, poliţiştii pretind (mereu, fireşte) că există unii răufăcători care, pentru a nu putea fi prinşi, investesc (calculat, fireşte) în maşini puternice. Ca atare, guvernul decide ca toate secţiile de poliţie să fie dotate cu autoturisme BMW de ultimă generaţie. Cum poate fi stabilit succesul sau eşecul (economic, fireşte) al acestei decizii? Câţi hoţi trebuie arestaţi şi cât de mari trebuie să fie prejudiciile aduse de aceştia pentru a putea spune că dotarea auto a secţiilor de poliţie s-a dovedit un succes? Iar aceasta în logică contrafactuală, adică în raport de cea mai bună dintre alternativele de utilizare a resurselor publice respective: angajarea mai multor poliţişti, înarmarea mai bună a celor existenţi, modernizarea sistemului de comunicaţii al poliţiei, creşterea salariilor judecătorilor pentru o mai mare imparţialitate sau, mai bine chiar, pentru o optimă memorie a eticii, lăsarea banilor respectivi – care făceau obiect de impozitare – la dispoziţia contribuabililor, pentru ca aceştia să decidă singuri gradul în şi mijloacele prin care doresc să îşi asigure protecţia.

Aceleaşi întrebări, aproape pitagoreice, apar şi atunci când se pune problema împărţirii bugetului guvernamental pentru educaţie, sănătate, apărare naţională, justiţie, infrastructură rutieră etc. Există cumva vreun algoritm criterial, extras peren dintre principiile raţionalităţii economice, astfel încât să spunem că fiecare guvern repartizează optim, an de an, resursele socializate (optim?) prin impozitare? La această întrebare, în ciuda cohortelor de dileme etice, fie şi numai teza misesiană a imposibilităţii calculului economic în socialism este suficientă pentru ca răspunsul să fie un categoric „nu”.

Să luăm, de exemplu, problema serviciilor publice de protecţie. În lumina exemplară a logicii marca Rothbard (1991:238), „chiar dacă guvernul se limitează la protejarea persoanei şi a proprietăţii şi impozitul se limitează la aceste servicii de protecţie publică, atunci cum poate guvernul să determine ce nivel de protecţie să ofere şi ce impozit să perceapă?… Desigur, «protecţia» poate semnifica orice, de la un poliţist pentru întreaga ţară până la o gardă de corp înarmată şi un tanc pentru fiecare cetăţean… Cine va determina nivelul protecţiei, fiind evident că fiecare va fi mai bine protejat împotriva furtului şi agresiunii dacă ar dispune de o gardă înarmată? Pe piaţa liberă, cumpărările voluntare ale fiecărei persoane vor decide cantitatea şi calitatea bunurilor şi serviciilor oferite; dar ce criteriu poate fi aplicat atunci când aceste decizii revin guvernului? Răspunsul este că niciunul şi că asemenea decizii guvernamentale nu pot fi decât pur arbitrare”.

Nu calculul economic este algoritmul care antamează nivelul de protecţie şi, regresiv, rata de impozitare, ci interesele politice şi potenţialul succes electoral al diferitelor aranjamente politice. În consecinţă, impozitarea şi corolarul acesteia, sectorul public, nu sunt problemele intrinseci ale economiei de piaţă, ci probleme ale sistemului politic.

„Managementul birocratic” nu poate să dispună de instrumentul calculului economic, singurul indispensabil organizării raţionale a alocării resurselor în cadrul structurii de producţie: să construiască autostrada Vest sau podul Sud, să „investească” într-o şcoală sau într-un spital şi cât de mult să aloce acestor proiecte? Nu există nicio modalitate raţională de fundamentare a unor răspunsuri la asemenea probleme, prin excelenţă economice, în absenţa dezvăluirii, pe piaţă, a disponibilităţii de plată a adevăraţilor beneficiari. Mai mult decât atât, drămuirea – îndeobşte cu năsaţ – a finanţelor publice şi alocarea lor înspre proiectele selectate arbitrar poartă pecetea preferinţelor managementului birocratic, şi nu ale publicului beneficiar.

De aici ar rezulta, de fapt, că nu publicul este cel care „consumă” resursele respective, ci coaliţiile politice, grupurile de interese şi birocraţia guvernamentală. În ipostaza implacabilă a imposibilităţii calculului economic, chiar dacă „managementul birocratic” ar dori să acţioneze în folosul publicului, acesta se găseşte în faţa unei misiuni imposibil de îndeplinit .

Desigur, „eficienţa” administraţiei publice şi eficienţa economică sunt lucruri total diferite. Managementul unei fabrici, arată Mises (1983), nu poate fi îmbunătăţit dacă se ia, de exemplu, modelul unei secţii de poliţie. Problema este aceea că reciproca misesiană, potrivit căreia „cei care vor să facă managementul birourilor guvernamentale la fel cu cel al fabricilor greşesc la fel de mult”, se dovedeşte la rândul ei greşită, fiind prizoniera ideii că piaţa nu poate face ceea ce se pretinde că guvernul trebuie să facă, de drept, în societate.

În realitate, în legătură cu alocarea resurselor, activităţile sectorului public pot fi cu temeinicie îmbunătăţite abia atunci când acestea vor fi supuse „testului pieţei”. De unde nevoia manifestă ca „managementul birocratic” să fie substituit, nu doar alegoric, cu „managementul pentru profit”, ceea ce înseamnă, de fapt, privatizarea activităţilor sectorului public, adică (re)naşterea acestora, pe piaţă, sub zodia economică prosperă a „consumatorului rege”.

Examinarea – anatomică şi economică – a producţiei unor bunuri „publice”, cum ar fi serviciile de protecţie, justiţia, educaţia, sănătatea etc., dezvăluie apetitul de piaţă, practic ereditar, al acestora şi, deci, imperativul eliberării lor de sub umbrela birocratico-monopolistă a sectorului public. În prezent, însuşi genomul mainstream al ştiinţei economice – manualele de economie – trasează şi interpretează greşit distincţia factuală dintre sectorul public şi piaţă. Se prefigurează explicit, ca mantră de politică economică ce abundă, însă, de deficit argumentativ, că anumite domenii sunt rezervate de drept guvernului. Cine şi când le rezervă şi, mai ales, de ce? Iată întrebări ne-maintream, asupra cărora ne vom apleca atenţia, punctual, în capitolele următoare. Însă, pentru a nu ştirbi, de la început, frumuseţea dialogului cu criticii noştri, putem încerca să reducem ipoteza la absurdul său actual. Chiar dacă, în circumstanţe specifice, unele servicii nu pot fi furnizate exclusiv economic, fără aport politic, nu există niciun motiv pentru a interzice privaţilor aducerea pe piaţă, prin inovaţii tehnico-antreprenoriale, a acestor servicii, fără a recurge la coerciţia fiscală şi la arbitrariul politico-birocratic.

De exemplu, pe măsură ce poliţiile statale au devenit tot mai „ineficiente” – termen tolerat (ştiinţific) doar atunci când poliţiştii nu fugăresc hoţii pentru a împărţi prada cu aceştia, „piaţa” a orchestrat, spontan dar calculat, diverse forme de protecţie privată. Orice cititor de romane poliţiste (sau cinefil, eventual) înţelege că detectivii care lucrează pentru firme de asigurări private sunt mult superiori poliţiei în privinţa recuperării proprietăţilor furate. Astăzi, într-o economie a pieţelor deschise, asigurarea protecţiei şi ordinii pe calea agenţiilor private de asigurare, adică în sens comercial – curat contractual, îşi arată tot mai categoric viabilitatea. Protecţia privată a cartierelor, societăţile de asigurări, detectivii particulari şi echipamentele de supraveghere şi pază tot mai sofisticate nu mai sunt de mult o practică neobişnuită în domeniul protecţiei dreptului de proprietate.

În acelaşi timp, însă, expansiunea în flux fără reflux a sectorului public a deschis „cutia Pandorei” pentru interesele speciale şi grupurile de presiune, flămânde să captureze, la fiecare mandat electoral, bugetele guvernului. Astfel, redistribuirea proprietăţii private pe calea acţiunii politice a devenitstatus quo-ul modern al economiei etatizate. Aceasta, în condiţiile în care regulile constituţionale şi-au probat deja impotenţa în a limita expansiunea etatistă în societate. Nu capitalismul, ci democraţia pare să îşi afle „călcâiul lui Ahile” în acutizarea, în sfera politică, a problemei principal-agent: agenţii politici care decid asupra banilor publici par a fi, tot mai mult, în afara oricărui control economic din partea principalilor, a cetăţenilor-contribuabili.

Efervescenţa continuă a sectorului public poartă, iată, amprenta inconfundabilă a paradigmei politico-birocratice în privinţa alocării resurselor. Una nefericită (economic), însă pe de-antregul explicabilă (politic), care pune în rezervă, ignorant ori fraudulos, argumentul vital al calculului economic. De aici și provocarea ştiinţifică de maximă (in)toleranță: recunoaşterea adevărului simplu că, în absenţa posibilităţii de a calcula monetar, ceea ce se numeşte astăzi „economia sectorului public” nu este câtuși de puțin economie.

Textul de mai sus este forma actualizată a secţiunii omonime din cartea Economia de piaţă. Fundamentele instituţionale ale prosperităţii.

Printr-un simplu exerciţiu de imaginaţie, dacă în capitalism o firmă ar creşte astfel încât să cuprindă întreaga piaţă, rezultă că întreprinzătorii nu ar mai fi capabili să utilizeze calculul economic în operaţiunile interne ale acesteia. Necesitatea existenţei pieţelor pentru factorii de producţie, ca precondiţie a calculului economic, impune existenţa „unei limite maxime a mărimii relative a oricărei firme pe piaţa liberă”. (Rothbard, 1970:548). Prin fuziuni şi absorbţii nu poate apărea o firmă care să fie proprietara tuturor mijloacelor de producţie din economie, deoarece ar dispărea schimbul inter-firme şi, deci, sistemul preţurilor şi, prin urmare, şi capacitatea de alocare economică a factorilor de producţie.

Nu trebuie înţeles că un serviciu public nu are valoare, ci că nu are preţ de piaţă, că valoarea sa nu rezultă din tranzacţii voluntare pe piaţă şi, deci, nu poate fi exprimată în bani.

Ludwig von Mises, Bureaucracy, Center for Futures Education, New York, 1983. Mises şi sociologul german Max Weber s-au numărat printre primii care au studiat sistematic producţia şi comportamentul birocraţiei sectorului public, împărtăşind poziţii diferite. Potrivit lui Mises, lipsiţi de metoda calculului economic, birocraţii nu pot desfăşura activităţi antrepreoriale într-o măsură rezonabilă: „managementul birocratic este managementul obligat să se supună unor reguli şi regulamente detaliate fixate de autoritatea unui organ superior. Sarcina birocratului este să se comporte în modul în care aceste reguli şi regulamente îi ordonă să o facă. Libertatea sa de a acţiona conform celor mai puternice convingeri ale sale este serios limitată de aceste regulamente” (Mises, 1983:45).

Ocupaţia lui Jules Depuit era aceea de inspector de drumuri şi poduri.

Spre exemplu, în cazul unei secţii de poliţie, nu există o modalitate disponibilă de evaluare a caracterului excesiv sau restrictiv al bugetului public alocat. Nu există un mecanism instituţional care să instituie o dependenţă a costurilor unei secţii de poliţie de „calitatea” managementului birocratic, iar bugetele alocate nu variază în funcţie de succesul sau insuccesul operaţiunilor desfăşurate. Cum serviciile secţiei de poliţie nu au echivalent monetar, planificarea economică raţională a activităţilor acesteia devine imposibilă.

Teoria alegerii publice arată că guvernele cheltuiesc maximul de resurse, pe care sunt capabile să le încaseze şi peste, prin crearea sistematică de deficite şi datorii publice. Iar regimul fiscal este subordonat inevitabil nevoilor bugetare discreţionare şi intereselor politice, într-o lume în care majoritatea economiştilor continuă să vorbească, iluzoriu, despre „optim”. Mărimea sectorului public nu poate fi dimensionată pe bază de „calcule de rentabilitate”, deci economic, ci doar manipulată în funcţie de interesele şi programele politice presupus câştigătoare, deci electoral (Marinescu, 2006).

Este o iluzie larg răspândită, arată Mises (1983), că eficienţa birourilor guvernamentale poate fi îmbunătăţită de specialişti în management şi de metodele lor de management „ştiinţific”. Ca orice aplicaţie economică, şi managementul specializat este condiţionat de existenţa unei metode de calcul. O astfel de metodă există doar în regimul proprietăţii private, iar problema „managementului birocratic” este exact lipsa unei astfel de metode de calcul.

În timp, resursele aflate la discreţia guvernelor s-au extins considerabil. Statisticile OECD şi FMI arată că în cinci mari economii dezvoltate de astăzi (SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie şi Franţa) cheltuielile publice erau, în medie, 10% din PIB în jurul anilor 1870, aproximativ 25% în anii 1930 şi aproape 50% în anii 2000.

sursa: ecol.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss