Julian Assange de la Wikileaks este, de asemenea, protejat al The Economist!
“Ne-am referit în repetate rânduri la presiunile pentru crearea unui sistem centralizat de control al guvernului mondial ca la o “conspiraţie pe faţă”. Grupurile precum Bilderberg, Comisia Trilaterală şi Consiliul pentru Relaţii Externe sunt elementele centrale ale acestei agende, modelând politicile oamenilor de stat şi ale power brokerilor pe care i-au cumpărat efectiv.
Un articol destul de bizar dinThe Economist abordează astăzi această structură de putere şi departe de a exclude o teorie a conspiraţiei, reafirmă pur şi simplu faptul că “elita cosmopolită” se adună într-adevăr la astfel de adunări şi cluburi evazive, pentru a modela lumea în care “superclasa” doreşte să locuiască. Desigur, The Economist este un mijloc perfect pentru etalarea conspiraţiei pe faţă, dat fiind faptul că editorul său este un participant obişnuit la conferinţa anuală Bilderberg, lucru pe care articolul îl recunoaşte cu mândrie în fragmentele de deschidere.
Foarte ironic, articolul descrie Bilderberg ca “o conspiraţie malefică care urmăreşte dominaţia mondială”, şi apoi continuă să afirme că de fapt, da, grupul are într-adevăr stăpânire asupra evenimentelor din lume. El a fost responsabil pentru moneda unică europeană, este gazda celor mai influenţi aristocraţi şi oameni de afaceri din lume, precum şi a unui mic cadru de ziarişti, reprezentând cele mai mari agenţii de presă, care au jurat să respecte regulile Chatham House, ceea ce înseamnă că nu pot divulga niciuna din “marile idei” care au fost urzite în cadrul Bilderberg.
“Lumea este un loc complicat, cu oceane de informaţii noi apărând în jur”, continuă articolul, “Pentru a conduce o organizaţie multinaţională, este folositor să ai o idee aproximativă despre ceea ce se întâmplă. De asemenea, ajută să fii în relaţii strânse cu alţi birocraţi globali. Deci, elita cosmopolită – finanţatori internaţionali, birocraţi, lideri caritabili şi gânditori – se întâlneşte şi discută în mod constant. Se adună la întâlnirile elitei … Formează cluburi.”
Potrivit articolului, cele mai influente astfel de cluburi sunt Bilderberg, Consiliul pentru Relaţii Externe, Comisia Trilaterală, Fondul de Înzestrare Carnegie pentru Pacea Internaţională şi Grupul celor treizeci. Acum îşi arată natura secretă şi se dezvăluie lumii. “Încep zaiafeturile globocratice”, susţine articolul. Articolul mai prezintă câteva exemple de evenimente internaţionale majore care au fost schiţate de-a lungul anilor în cadrul adunărilor elitei, inclusiv acordurile diplomatice şi chiar deciziile privind principalele războaie.
“Astfel de întâlniri sunt o parte importantă din istoria superclasei”, The Economist citează din omul de ştiinţă Kissinger şi elitistul internaţional David Rothkopf, autorul cărţii Elita globală a puterii şi lumea sa. “Ele oferă accesul la unii din cei mai retraşi şi evazivi lideri ai lumii”. Ca atare, reprezintă unul dintre “mecanismele neoficiale ale puterii [globale]”, adaugă Rothkopf.
Totuşi, nu daţi vina pe elita internaţională “globocrată” pentru criza financiară, îndeamnă articolul, susţinând că superclasa a fost “luată prin surprindere”. Şi în timp ce articolul admite că unii bancheri internaţionali sunt responsabili pentru prădarea totală a sistemului, acesta încearcă să convingă cititorii că în ultimă instanţă, prezenţa unei elite internaţionale inter-conectate a salvat de fapt lumea de la colaps financiar complet – astfel încât să puteţi dormi liniştiţi noaptea.
Desigur, oricine urmăreşte îndeaproape activitatea unor astfel de grupuri de elită poate spune că nu au fost chiar prinse cu garda jos şi au fost pe deplin conştiente de faptul că criza a fost favorizată cu grijă de prin 2006. Rapoartele de la reuniunile Bilderberg din Canada, în 2006 şi Turcia, în 2007 au prezis prăbuşirea sectorului imobiliar din întreaga lume, estimând astfel un colaps financiar prelungit. De atunci, grupul dezbate exact modul în care trebuie să procedeze pentru a modela situaţia economică, cu scopul de a-şi spori influenţa sa şi pe cea a (sincer, nu suntem deloc răi) “superclasei”, la nivel mondial.
În urmă cu un deceniu, oricine vorbea chiar numai de existenţa grupului Bilderberg, cu atât mai mult sugera că este principalul manipulator al evenimentelor din lume, era categorisit direct drept un trăsnit cu coif din staniol. Astăzi, exact acelaşi afirmaţii alcătuiesc materialul editorialelor din presa din întreaga lume”.
*
Un raport special privind liderii globali ai lumii. Unde se întâlnesc şi discută oamenii influenţi
“Nu poţi face nimic împotriva unei teorii a conspiraţiei”, oftează Etienne Davignon. El şade într-un birou impunător, cu o vedere formidabilă asupra Bruxelles-ului, pufăindu-şi pipa. Davignon este un aristocrat, fost vice-preşedinte al Comisiei Europene şi un om care a făcut parte din mai multe consilii de administraţie; din acest motiv unii îl considera prea puternic. El prezidează grupul Bilderberg, o conspiraţie malefică care urmăreşte dominaţia mondială. Cel puţin, aşa susţin numeroase site-uri web; pe lângă faptul că are legături cu al-Qaeda, ţine secret leacul pentru cancer şi doreşte să unească Mexicul cu SUA.
În realitate, Bilderberg este o conferinţă anuală pentru câteva zeci din cei mai influenţi oameni ai lumii. Anul trecut, Bill Gates şi Larry Summers s-au împrietenit la cataramă cu preşedintele Deutsche Bank, directorul Shell, şeful Programului Alimentar Mondial şi primul ministru al Spaniei. În fiecare an sunt invitaţi unul sau doi ziarişti, cu condiţia să nu scrie nimic despre întâlnire. (Transparenţă totală: redactorul ziarului The Economist mai participă uneori.)
Deoarece întâlnirile sunt neoficiale, ele atrag atenţia teoreticienilor conspiraţiei. Dar atracţia pentru participanţi este evidentă. Pot vorbi sincer, spune dl. Davignon, fără să-şi facă griji pentru cum li se vor interpreta cuvintele în titlurile de a doua zi. Aşadar, află ce gândesc cu adevărat alte persoane influente. Ideile mari sunt dezbătute în mod deschis. Potrivit domnului Davignon, întâlnirile ajută la punerea bazelor pentru crearea monedei euro. El îşi aminteşte dezacordurile puternice asupra Irakului: unii participanţi susţineau invazia din 2003, alţii se opuneau, iar alţii doreau să se procedeze altfel. Anul trecut dezbaterea privea problemele fiscale ale Europei şi supravieţuirea monedei euro.
Lumea este un loc complicat, cu oceane de noi informaţii apărând în jur. Pentru a conduce o organizaţie multinaţională, este folositor să ai o idee aproximativă despre ceea ce se întâmplă. De asemenea, ajută să fii în relaţii strânse cu alţi birocraţi globali. Deci, elita cosmopolită – finanţatori internaţionali, birocraţi, lideri caritabili şi gânditori – se întâlneşte şi discută în mod constant. Ei se adună la întâlnirile elitei, cum ar fi Forumul Economic Mondial de la Davos, Comisia Trilaterală şi reuniunea de la Boao, China. Formează cluburi. Antreprenorii etnici indieni din întreaga lume se înscriu în TiE (The Indus Enterprise). Instigatori şi agitatori din New York şi Washington devin membri ai Consiliului pentru Relaţii Externe unde, într-o săptămână îl pot asculta pe preşedintele Turciei, iar în următoarea pe directorul executiv al Intel. Cel mai bogat om din lume, Carlos Slim, magnatul mexican al telecomunicaţiilor, găzduieşte o reuniune anuală a miliardarilor din America Latină care se susţin reciproc, discutând de ochii lumii despre sărăcia locală.
Davos este, probabil, cea mai ostentativă din adunările globocratice. Sute de roţi mari coboară în fiecare an pe staţiunea de schi din Elveţia. Cuvântările sunt interesante, dar marea atracţie este şansa de a vorbi pe coridoare cu alte persoane puternice. Uneori, astfel de discuţii aduc roade. În 1988, prim-miniştrii din Turcia şi Grecia s-au întâlnit la Davos şi au semnat o declaraţie prin care au evitat un posibil război. În 1994 Shimon Peres, atunci 
Unele organizaţii americane, cum ar fi grupurile de analiză pentru politica externă, sunt şi ele bine plasate pentru a exercita o influenţă la nivel mondial. De exemplu, Fondul de Înzestrare Carnegie pentru Pacea Internaţională s-a impus ca unul dintre cele mai de încredere locuri de discuţii, cu birouri în Beijing, Beirut, Bruxelles şi Moscova, precum şi Washington – deşi îi mai rămâne să îndeplinească viziunea fondatorului său, Andrew Carnegie, care a dorit încetarea războaielor. Cheia pentru a exercita o influenţă, spune Jessica Mathews, preşedinte al Carnegie, este “foarte simplă. Îi angajezi pe cei mai buni oameni.”
În ţările în care grupurile de analiză sunt subordonate statului, cum ar fi China şi Rusia, sistemele străine, cum ar fi Carnegie, se bucură de reputaţia de independenţă. Dacă pot susţine acest lucru prin cunoştinţe utile, ele pot influenţa politica. De exemplu, oamenii de ştiinţă ai Carnegie i-au povăţuit pe autorii constituţiei post-sovietice a Rusiei. Iar atunci când relaţiile dintre America şi Rusia au îngheţat sub preşedintele George W. Bush, biroul Carnegie din Moscova a înlesnit păstrarea unei linii de comunicare deschise între cele două guverne.
Astfel de întâlniri sunt “o parte importantă din istoria superclasei”, spune dl. Rothkopf, autorul cărţii eponime. Ele oferă accesul la “unii din cei mai retraşi şi evazivi lideri ai lumii”. Ca atare, reprezintă unul dintre “mecanismele neoficiale ale puterii [globale]”.
Unii birocraţi globali cred că se supraevaluează importanţa întrunirilor precum cea de la Davos. Howard Stringer, directorul Sony, este genul de persoană la care v-aţi aştepta să savureze astfel de adunări. Galez din naştere, de cetăţenie americană, a preluat în 2005 cea mai admirată companie din Japonia, atunci când se afla la ananghie, transformând-o în ciuda obstacolelor culturale imense. El declară că vizitele la Davos i-au făcut plăcere în trecut, dar că în acest an nu va mai participa. În plus, poate afla mai multe lucruri ascultându-i pe cei 167,000 de angajaţi ai săi.
La suprafaţă, sunt multe de spus despre instigatorii şi agitatorii lumii care se întâlnesc şi discută frecvent. Cu toate acestea, cu tot schimbul lor neobosit de informaţii, birocraţii globali au fost luaţi prin surprindere de criza financiară. Reţelele lor de contacte au dat unele avertismente, dar nu suficiente pentru a îndemna la o acţiune oportună.
Limitele taifasurilor
Jim Chanos, managerul unui fond de acoperire, care şi-a făcut prima avere pariind pe supraevaluarea de la Enron, i-a avertizat în aprilie 2007 pe miniştrii de finanţe din cadrul G8, că băncile şi societăţile de asigurare vor avea probleme. A mai făcut o avere atunci când acţiunile băncii s-au prăbuşit, cu toate acestea, este furios că avertismentele i-au fost ignorate politicos. El consideră un ultraj faptul că multe organisme de reglementare la nivel înalt din acea perioadă sunt încă în poziţii de putere. Şi îi acuză pe unii bancheri de “prădarea totală a sistemului”, prin plata unor prime în baza a ceea ce trebuie să fi ştiut că sunt profituri fantomă. După părerea lui, trebuie să se întreprindă o anchetă.
Birocraţii globali nu au reuşit să evite criza, dar şi-au adunat forţele în momentul în care a lovit. Guvernele ţărilor bogate au acţionat în mod concertat pentru a sprijini băncile cu banii contribuabililor. În America, replica a fost condusă de un trio bine conectat: Hank Paulson, secretar al Trezoreriei în administraţia lui George Bush jr. şi fostul director al Goldman Sachs; Tim Geithner, secretar al Trezoreriei în administraţia lui Barack Obama şi fostul director al New York Federal Reserve, precum şi un veteran al FMI, Consiliul pentru Relaţii Externe şi Kissinger Associates; şi Ben Bernanke, de la Harvard, MIT, Stanford, 
Princeton şi Bush White House, care este acum preşedinte al Federal Reserve. Pomparea banilor publici in companii private nu s-a bucurat nicăieri de simpatie, dar e posibil să fi împiedicat colapsul sistemului bancar mondial.
Acum guvernele încearcă să facă reguli pentru a preveni orice recurenţă. Mulţi oameni şi-au oferit sfaturile. Printre contribuţiile mai importante a fost un raport al Grupului celor treizeci (G30), un repertoriu neoficial al guvernatorilor din trecut şi din prezent ai băncilor centrale. Raportul Volcker, care promovează un mecanism central de compensare pentru tranzacţionarea instrumentelor financiare derivate şi restricţiilor asupra tranzacţionării pe cont propriu de către bănci, a ajutat la crearea proiectului de lege american Dodd-Frank pentru reforma financiară. G30 este influent deoarece este format din oameni cu experienţă în punerea în practică a politicilor, declară Stuart Mackintosh, directorul său. Deci, atunci când face recomandări, acestea pot fi puse în acţiune, mai adaugă el.
de Steve Watson, globalresearch
sursa: 2blackjack1.wordpress.com