Din ceea ce ştiam sclavia a dispărut de pe faţa Pământului. Ce ne facem însă dacă aceasta abia ar cunoaşte o etapă de apogeu, comparabil doar cu etape din istoria lumii antice. Adevărul este că în sistemul financiar global sunt schimbate zilnic hârtii de valoare care au la bază munca a sute de milioane de oameni pe ani întregi (sau chiar zeci de ani). Băncile, proprietari ai acestor angajamente, ni s-ar arăta, din această perspectivă, marii proprietari de sclavi ai timpurilor noastre.
Istoria ne spune că sclavii provin din trei surse: din naştere (părinţii tăi au fost sclavii mei şi tu vei fi la fel), din prizonierii de război (te-am învins, deci dispun după cum vreau de tine) şi din datornici (îmi datorezi într-atât de mult încât va trebui să munceşti până la sfârşitul vieţii tale pentru mine). Este de ajuns să deschidem Biblia: Proverbele lui Solomon ne spun că datornicul este sclavul creditorului. Pasămite că o lume a datoriilor de sute şi mii de miliarde de dolari sau de euro trebuie să fie o lume a sclavilor…
Companiile din economia reală au un punct forte în active. Acestea sunt de regulă active tari (utilaje de producţie, depozite, puncte de desfacere, alte acareturi şi proprietăţi). Pe partea de pasive sunt obligaţiile. Cu cât datoriile sunt mai mari, cu atât societatea este mai vulnerabilă; cu cât scadenţele mai scurte, cu atât societatea mai supusă presiunilor.
Există însă în economie un tip de companii mai speciale. Acestea sunt băncile. Pentru ele deţinerile nemijlocite – ceea ce au azi în curte, ceea ce contează, de regulă depozite – sunt pasive (mai devreme sau mai târziu vor constitui obligaţii). Spre deosebire de companiile productive, care stau pe active tari şi au ca vulnerabilitate propriile lor datorii, la bănci tocmai activele sunt cele firave. Pentru instituţiile de credit datoriile – volatile, dependente de abilitatea debitorului de a plăti, de robusteţea sau bunăvoinţa acestuia – sunt activele.
Activele bancare sunt aşadar datorii. Ce au clienţii mei să îmi plătească este bunul meu, discerne banca. Băncile pot fi caracterizate drept mari proprietare de angajamente de plată. Tradiţional, în zorii capitalismului, clienţii băncilor erau întreprinderile (fie că era vorba de o fabrică de postavuri sau de o expediţie a unui convoi de corăbii pentru aducerea de mirodenii de peste mări). Feudalii scăpătaţi vedeau credite doar dacă garantau cu marile proprietăţi de pământ, iar creditarea coroanelor era apanajul doar a marilor bancheri. Nu era vorba că ar fi fost creditaţi ucenicii breslelor, ţăranii sau alte categorii paupere.
500 de ani de expansiune a creditului ne-a dus către extreme de neimaginat atunci, jocul datoriilor intrând până la cei din urmă dintre muritori. Un bancher veneţian sau fiorentin din acea epocă, adus în prezent, ar fi mut de uimire – dacă nu ar râde cu lacrimi – când ar vedea că cei care “împachetează” hamburgeri au acces la credit. În ruptul capului ei nu s-ar fi gândit măcar să dea împrumut calfei unui cizmar deşi aceasta avea infinit mai mult “edge” faţă de majoritatea muncitorilor de astăzi (era ucenicul iniţiat într-un meşteşug relativ restrâns şi care avea o cerere asigurată în condiţii de competiţie cvasiinexistentă). Să îi fi dat acestuia credit pentru o trăsură trasă de 100 de cai (putere) i s-ar fi părut bancherului nostru de-a dreptul scandalos.
Astăzi însă creditul pleacă în stânga şi în dreapta. Datornici sunt cu sutele de milioane. Clienţii băncilor nu mai sunt în principal companiile, ci aceia care îşi vând forţa de muncă, fie direct (credite ipotecare, credite de consum, leasing auto, carduri de credit), fie indirect (titluri de stat emise de entităţi fiscale care pun biruri imense pe populaţii întregi). Bancherul nostru veneţian ar găsi de neînţeles cum oamenii acceptă impozite de 50% pe forţa de muncă, taxe pe consum de până la 25%, atunci când el nu auzise decât de zeciuiala clasică.
Băncile stau, deci, pe promisiunea de muncă a sute de milioane de oameni în echivalente de zeci de mii de miliarde de ore de prestaţii remunerate. Sunt cu adevărat bogate. Sunt proprietarii de sclavi ai timpurilor noastre.
Afirmaţia că sistemul financiar modern constituie un soi de neosclavagism este îndrăzneaţă. Nu ar fi puţini cei care să spună că – de vreme ce împrumuturile la bănci constituie contracte între părţi – băncile şi debitorii sunt mai degrabă parteneri la un drum comun. Această susţinere este însă lovită de un aspect imposibil de ignorat: nu poate fi vorba de un parteneriat atunci când unul dintre “parteneri” denunţă unilateral contractul.
Faptul că băncile pot vinde mai departe active bancare către alte instituţii de credit trădează această dimensiune a băncilor ca mari proprietari de forţă de muncă. Ar fi prea forţat – desigur – să spunem că pasarea unor active bancare având la bază angajamente de plată ale persoanelor reprezintă un veritabil comerţ cu sclavi. Totuşi, asta arată că activul reprezentat de orele de muncă brută este cel mai de preţ bun al băncilor. Când pui ipoteci la grămadă şi creezi produse sintetice având la bază angajamentele de plată a mii de lucrători, exact asta comercializezi: muncă. Dacă banul economisit reprezintă muncă stocată, la fel creditul reprezintă muncă promisă. Este tot ce au mai de preţ băncile.
Activele bancare pot fi înstrăinate, pot fi gajate pentru a accesa lichiditate, pot sta la baza alcătuirii unor produse derivate, pot fi puse colateral la terţe proiecte. În agrenajul economic unul vine cu tehnologia, altul cu resursele, unul cu activele productive, iar altul cu managementul. Băncile sunt cele care vin cu o mare cantitate de muncă promisă (direct de debitori sau indirect de stat prin obligaţiile de rambusare având ca sursă veniturile din taxe). Deşi stau pe aer, pe promisiuni ce pot fi foarte firave, totuşi băncile sunt foarte bogate. Sunt mari proprietari de sclavi pe plantaţia numită Pământ!
Trebuie să existe, însă, diferenţe notabile între bănci şi proprietarii de sclavi din antichitate! Cu siguranţă, multe. Mă voi mărgini să menţionez una singură care nu este în favoarea sistemului cămătăresc actual. În lumea greco-romană, deşi din punct de vedere legal, în cele mai multe faze istorice, proprietarii aveau drept de viaţă şi de moarte faţă de sclavi, comportamentul era mai degrabă unul uman. Altminteri sistemul sclavagist nu s-ar fi putut menţine doar prin teroare. La fel şi acum, instituţiile de credit sunt binevoitoare aparent cu propriii lor clienţi.
Unde este însă diferenţa? În antichitate, proprietarul nu avea numai uzufructul muncii sclavului, ci şi responsabilitatea acestuia. În multe cetăţi elene ruşinea ca sclavul să îţi fie flămând era comparabilă cu cea de a nu-ţi putea întreţine familia. “Mai bine îi dai drumul dacă nu ştii să îi dai de muncă şi să îi pui pâine pe masă”, îţi spunea cineva numaidecât.
Băncile nu poartă însă nicio răspundere faţă de cei a căror muncă o împachetează şi o comercializează. Dacă rămâi şomer, datornic fiind, nu este treaba băncii. Nu va fi treaba acesteia să îţi dea de muncă pentru a putea să rambursezi creditul. Dimpotrivă, se va dezice de tine şi va vinde creanţa unui recuperator. Mai mult, proprietarii de sclavi ai zilelor noastre, lucrând cu sistemul de scoring şi statistic pe eşantioane ştiu că o parte dintre debitori vor sucomba. Nici aici nu poate fi vorba de parteneriat.
Dacă ne gândim la natura activelor bancare cunoaştem şi ceea ce vor băncile de la debitorii lor: muncă, pe cât mai multă muncă! Asta pentru că sunt mari proprietari de ore de muncă. Câţi dintre cei care s-au împrumutat la bănci s-au gândit măcar că se angrenează în mari consorţii a căror principală proprietate este forţa de muncă brută? Căderea în sclavie pe care nu o vede nimeni…
Autor: Adrian Panaite
Sursa: Anonimus.ro, preluare dupa Curierul National
Adauga comentariu