Banali de elită şi neatenţi

Frecvent, mass-media informează populaţia că „un român” a făcut şi a dres. Faptul se produce, de regulă, prin străinătăţuri, iar ştirea, bântuită de patriotism, este menită a sublinia ceva cu pretenţii de performanţă. Graţie acesteia, orice nichipercea simte că a ieşit din anonimat, având un reprezentant propriu pe scena lumii. Privind atent isprăvile conaţionalilor, mi s-au conturat câteva tristeţi. Prima este aceea că rareori este vorba de performanţă în sensul strict al cuvântului, ci mai degrabă de ceva bine făcut.

Cu atât mai mult, o a doua necuviinţă se iveşte: prezentarea reuşitei ca şi când, un un român fiind în cauză – adică un individ nevolnic, lipsit de mâini, picioare şi creier –, iată că omul a efec­tuat totuşi lucrarea cu pricina, devenită record în aceste condiţii de handicap. Căci, dacă ar fi la mijloc un francez, un neamţ sau un american, s-ar bucura doar familia, dar presa presa acelor ţări nu ar sublinia banalitatea, scriind, de pildă, că „un american a uimit Germania” la te miri ce concurs de abilităţi. A treia neîmpăcare mi-o produc jurnaliştii, fiindcă nu le observă pe primele două, dovedind astfel nivelul precar de  inteligenţă şi aspiraţie al formatorilor de opinie. La urmă rămâne concluzia că, practic, „asta e situaţia”: atât se poate şi basta.

De curând, pe un foarte urmărit post de televiziune, moderatorul l-a arătat naţiunii pe „românul de la Apple”, trăit „de-a dreapta” notoriului Steve Jobs – genial inventator şi banal fără cunoaştere – de curând dispărut. Prezentatorul purta cu veneraţie dialogul cu românul de succes, intervievat prin webcam în biroul său de peste Atlantic. Cuvintelor înflăcărate pornite din studiou le răspundea glasul stins al unui ins şters, grăsuţ şi mulţumit de job. Nici bucuros şi nici mândru peste măsură, scotea vorbele ca cu cleştele.

Insistenţa zglobie a omului de televiziune – pentru care a lucra cu Steve Jobs echivala cu a fi genial şi, deopotrivă, „mare român” – se lovea fără întrerupere de luciditatea celuilalt, care sublinia mereu că el este doar un bun specialist în realizarea culorilor ecranului şi că această pricepere este de folos firmei americane. Nu regreta că a părăsit România, dar nici nu exulta de mândrie pentru ce ajunsese. Mai mult chiar: nici măcar nu părea fericit. Era limpede că omul ştia bine ce şi cât era. Telespectatorii atenţi au putut descoperi un salariat conştiincios, fără strălucire, total neputincios în a spune ceva memorabil, o necesară rotiţă a pieţei sistemului comercial informatic. Dacă ceva frapa la el însă, asta era lipsa de energie, faptul că, trăind dinaintea computerului, până şi viaţa din el părea virtuală. Silicon Valley, unde vieţuia, părea să îl fi siliconat.

În studioul din România fusese invitat un prie­ten al românului de la Apple. Colegi de şcoală, de facultate şi pasionaţi de informatică, cei doi fu­seseră despărţiţi de destin, apoi de ocean. De data asta omul nu regreta că a rămas în România. Era ceva mai vioi decât fostul său coleg, avea glasul sprinţar şi întreaga sa atitudine trăda mândrie. Faptul părea firesc: era patronul, managerul şi „CEO” al  firmei B. – nu doar un amărât de angajat! –, ba chiar inventase sisteme de apărare informa­tică, bine vândute. A povestit, ca despre ceva ieşit din comun, cum, mergând pentru un meci de fotbal la Barcelona, a văzut în vitrinele oraşului produsele sale.

Un cunoscut al său, localnic, îi spusese că şi el le foloseşte şi că sunt foarte apreciate acolo; invitatul completând, pentru telespectatori, că îşi vinde marfa în întreaga Europă. Pesemne că liniştea incertă lăsată în studiou în urma propriilor laude l-a făcut brusc să pluseze în explicaţii, ca să priceapă tot prostul cam cum stă treaba cu performanţa lui trasă-n ţiplă: „Vă daţi seama, nu?… Nu erau acolo, aşa, doar nişte…”. A stat o clipă, căutând un cuvânt potrivit spre a sugera nimicul, s-a luminat brusc şi a repezit bâta-n baltă: „Nu erau doar nişte… copaci! Erau nişte produse! Rezultate ale minţii omeneşti!”. Publicul din studiou a aplaudat.

Fusese o oră de transmisiune în direct, cu o costisitoare legătură peste ocean. Aparent, de­geaba. Telespectatorii înghiţiseră pe nemestecate promovarea unor mărfuri electronice, fiindcă numele celor două firme fuseseră mereu pomenite. Subliminal, li se servise şi o toxică doză de tehnolatrie şi ateism. Rostind cuvântul „copaci”, glasul informaticianului se topise dispreţuitor, ca şi când copacii ar fi fost virtuali şi nu produsele firmei sale.

Dimpotrivă, la pronunţarea celorlalte alegaţii, chipul i se înviorase şi vocea îi căpătase nuanţe ce nu permiteau contrazicerea. Şi nimeni nu a făcut-o, întrucât era clar pentru toţi: creaţia românească depăşise lucrarea divină. Cu siguranţă că în mintea sa şirul banalităţilor dumnezeieşti era nesfârşit: arbori, funici, râuri, nori, şoimi şi, fireşte, ceilalţi oameni. Deasupra tutu­ror, el, geniul virtual, comerciantul, invitatul pe la televiziuni, vizionarul care merese la Barcelona să vadă un meci de fotbal.

„Miracolul este faptul că şi divinul este natural, dar noi nu suntem atenţi” – spunea Sri Aurobindo la vremea când libertatea şi compu­terele nu înlănţuiseră încă omul. Astăzi însă, atent doar la ecrane, omul a pierdut orice şansă de a mai fi atent.

Autor: Nicolae R. Daramus

Sursa: Jurnalul National